Ca să ajungem la Izvoarele, ne angajăm pe şoseaua care urcă spre Tecuci. E o dimineaţă umedă şi rece, puţini localnici se arată prin sate. O turmă de oi se înghesuie în ţarcul înjghebat pe o limbă de păşune întinsă între malul Siretului şi o cale ferată. Mai încolo, o livadă tânără, bine îngrijită, numărând însă până într-o sută de meri, dovedeşte că pasiunea pentru pomicultură nu se măsoară neapărat cu hectarul. Din viteza maşinii, priveliştile se derulează ca într-un film mut. Nu auzim decât zumzăitul motorului şi muzica radioului, întreruptă de ştiri despre evenimente care de aici, din interiorul cald şi protector al cabinei, par îndepărtate ca dintr-o altă lume.

Un sat calamitat
Până acum câteva minute era abia o dungă de un verde spălăcit, pierdut în nuanţe de galben mucezit, dar acum dealul se face tot mai mare, în timp ce ne apropiem cu vreo 40 de km la oră de satul Izvoarele, după ce ne-am abătut spre răsărit din şoseaua principală. Prin parbrizul spălat din mers cu ştergătoarele, pantele sunt tot mai vizibile. Descoperim urmele unor terase abandonate, tufe de vie părăsite în ierburile înalte ca în savană, stâlpi din beton frânţi la mijloc, iar pe versanţi efecte ale eroziunii, ca nişte răni care nu se mai cicatrizează. Şoseaua se lungeşte pe sub poala dealului, iar în stânga, spre apus, e o luncă plină cu ochiuri de apă. Peisajul e simplu, un pictor l-ar reda din câteva linii, dar sub această simplitate, natura e tumultuoasă. Au avut loc aici inundaţii, cutremure, iar acum alunecări de pământ care i-au mai băgat pe săteni în sperieţi şi altădată. Din şosea, urcăm în dreapta pe un drum plin de humă. În apropierea unui gard din plasă de sârmă, pe un tăpşan cu ierburi uscate, oprim maşina. Îl las pe Adrian să scoată trepiedul şi camera de filmat, iar eu mă apropii de târla situată sub deal. Câţiva băieţi demontează un şoporon. Imediat izbucnesc nişte lătrături puternice. Un bărbat, ieşit în afara târlei, îmi strigă să nu-mi fac griji, ”câinii sunt legaţi”. Piciorul mi se îngroapă în humă ca într-o clisă neagră.

Lanţul nenorocirilor
Bărbatul îşi spune numele, dar i-l uit în secunda următoare. Aici numele omului e irelevant. Te poate chema oricum, nu asta contează. Aici e munca, efortul mereu luat de la capăt, aici e grija, e frica, e şiretenia şi socoteala, noroiul şi balta, şi dealul plin de crăpături şi de valuri de pământ care înaintează spre tine cu un lat de palmă într-o zi. Omul îmi întinde mâna. E un tip scurt, îndesat, puternic şi necăjit. ”Acum veniţi? Cu doi ani în urmă am sunat peste tot, la ziare, la televiziuni, să vină să le spun că mi-au dat interlopii foc la stână de trei ori, mi-au bătut copiii, dar nimeni nu a venit!” Îmi dau seama că e un ins lovit de nenorociri. Copiii lui desfac acoperişul şopronului, lovesc cu securile în lemnăria veche, aruncă în bătătură căpriorii şi îi fac grămadă. Primăria, la solicitarea ISU, i-a somat să evacueze imediat locul. Cei de la ISU vin în fiecare zi pe deal, întind panglici de semnalizare în jurul valului de pământ, înfig beţe ca să verifice a doua zi cât a înaintat valul de pământ. Autorităţile, zilele trecute, i-au pus în mână oierului o somaţie scrisă: să mute imediat animalele. Omul s-a apucat deja de treabă. Desface cu băieţii şopronul vechi. Cum o să mute saivanele construite din cărămizi şi acoperite cu tablă? ”Nu vine dealul chiar până aici, se va opri, sunt sigur”, se amăgeşte cu voce tare. ”Se va opri, nu vine până aici jos, iar dacă totuşi vine, plec cu oile. Mi-a promis primarul că îmi dă un grajd în sat, iar la vară îmi dă păşune în altă parte”, îşi strigă vorbele, în timp ce câinii ne latră din bătătura stânei.

Flăcările nemerniciei
Oierul nu ne permite să filmăm în târlă. Adrian îl întreabă dacă poate filma de la gard. Nu iau în seamă dialogul lor, mă avânt spre pantele rupte ale dealului. Oierul vine după mine. Urcăm agale, îmi spune că aparţine unui cult neoprotestant. Ajungem deasupra târlei. Lumina palidă se scurge pe acoperişul de tablă. Ne apropiem de un val de pământ încremenit. E plin de crăpături în jur. Poţi băga mâna, piciorul. Pământ ferfeniţit ca o bucată de caş prost închegat. Dealul are consistenţa brânzei. Aici, expresia ”îi fuge pământul de sub picioare” capătă o materialitate dramatică. Pământul de sub tălpile încălţărilor noastre pline de humă se mişcă încet, imperceptibil, dar ameninţător. Stihia în toată puterea ei. Stihia nu e de la om. E de la Dumnezeu, iar oierul acesta trecut la un cult neoprotestant nu-şi permite să se revolte. În schimb, focul de acum doi ani a fost pus de mână de om, de răufăcători, iar oierul e revoltat că autorităţile nu au făcut nimic ca să-i afle pe vinovaţi şi să-i pedepseacă, în ciuda atâtor plângeri pe care le-a trimis pe adresa instituţiilor statului. A intrat în secţii de poliţie, în biroul procurorilor şi mai-marilor judeţului. Nici o măsură. A chemat reporterii şi ei nu au venit sau, dacă au venit, pe el nu l-au căutat. Şi-a văzut munca făcută scrum şi a luat-o de la capăt. E tenace. Are 13 copii. Pentru el nu mai e loc de întors.

Lucrurile capătă înţeles
Dintr-odată, ca un dulău care a simţit sălbăticiunea, târlaşul ţâşneşte de lângă mine, agitându-şi mâinile şi strigându-le copiilor urcaţi în vârful şopronului să coboare şi să dezlege câinii. Mă prind imediat de ce a tăiat-o, aproape rostogolindu-se pe panta dealului, poruncindu-le băieţilor lui să dea drumul zăvozilor. Operatorul a încălcat interdicţia şi filmează în târlă. ”Bă, dezlegaţi câinii acum, daţi drumul la câini!”, urlă nenorocitul, ducându-se val-vârtej pe un versant al dealului păstos şi crăpat. Băieţii nu se clintesc din vârful şopronului. Operatorul se retrage tacticos. Câinii rămân în lanţ, lătrând însă cu furie. Oierul, într-un sfârşit, se calmează. Primejdia a trecut. Noi ne continuăm filmarea. Crăpături, val de pământ, panglici bicolore în alb şi roşu, beţe înfipte, case sub deal, luncă plină cu ochiuri de apă. Revenim la maşină. Oierul se apropie şi îşi cere iertare ca un bun creştin înrâurit de predicile neoprotestante.

„Aşa e la noi, curge pământul la vale”
Îl sun pe primar. Mă repede: ”Sunt pe deal, lângă cimitir, veniţi repede că am treabă şi vreau să plec”. Îl întâlnim după un sfert de oră. E în cizme şi ţine morţiş să ne arate cum s-a crăpat pământul în partea aia de deal. ”Abia s-a crăpat”, insită să ne convingă de importanţa momentului. Suntem, aşadar, martorii unui fenomen geologic care ar putea lua proporţiile unei calamităţi. Îl întreb de ce omul cu stâna sub deal a refuzat să filmăm din apropiere. ”Nu are autorizaţie de construire”, mă lămureşte edilul-şef înainte să plece. Coborâm uşor spre baza dealului. Un localnic în vârstă sapă în grădină. Îl rugăm să vină la gard. Îl cheamă Grigore. ”Alunecări au mai fost. Ies noaptea din casă şi ascult. E ca un susur de apă. Aşa e la noi, curge pământul la vale”. Ajunşi din nou în şoseaua Galaţi-Tecuci, privim dealul Izvoarelor întins undeva spre Răsărit. Câinii de la stână poate mai latră şi acum, dar sunt prea departe să-i mai auzim.

Articol publicat in revista Ferma nr. 6 (189) din 1-15 aprilie 2017