Resturile vegetale „generează” materie organică în sol, fiind principala sursă pentru constituirea acesteia. Conţinutul de materie organică din sol este cea mai importantă „proprietate” a solului ce poate fi influențată prin bunele practici de management al resturilor vegetale. Totodată, un nivel ridicat de materie organică creşte capacitatea de reținere a apei, activitatea biologică și ratele de infiltrare a apei și a aerului și ajută la mineralizarea nutrienților şi la ameliorarea structurii solului.

Producţia – direct proporţională cu conţinutul de materie organică

Crearea și menținerea unui sol sănătos, care conține mai multă materie organică, poate ajuta la furnizarea unei „baze mai puternice de nutrienţi” pentru producţia agricolă şi oferă o mai mare rezistență a culturilor la stresul cauzat de condiţiile de mediu.

Numeroase studii arată că nivelul de materie organică este corelat cu randamentul culturilor și au indicat că cele mai productive soluri au 3,0-3,5% materie organică, iar producțiile maxime au fost în general atinse pe soluri cu aproximativ 3,75% materie organică.

Resturile vegetale – avantajele şi dezavantaje

Sistemul de cultură minim-till şi no-till prezintă atât avantaje, cât și provocări în ceea ce privește gestionarea resturilor vegetale, a reziduurilor de cultură. Unul dintre cele mai mari avantaje ale acestor sisteme este că lasă cantități semnificative de resturi vegetale pe suprafața solului, ceea ce protejează solul de eroziunea apei.

Însă aceste cantități semnificative de reziduuri reprezintă o provocare pentru a asigura succesul semănatului direct.

Prezenţa unei mase semnificative de resturi vegetale la suprafaţa solului necesită o abordare care să permită gestionarea acestora şi implică integrarea activităţilor de semănat, aplicare a nutrienților și de recoltare.

Managementul resturilor vegetale începe la recoltare

Gestionarea reziduurilor de plante în orice sistem de cultură, dar mai ales în minim şi no-till, unde cantități semnificative de resturi vegetale rămân pe suprafața solului, începe din timpul recoltării.

• Managementul resturilor vegetale începe cu ajustarea combinei pentru a asigura înălțimea optimă de tăiere, dimensiunea/lungimea de tocare și distribuția uniformă a reziduurilor în timpul recoltării.
• Resturile vegetale nu trebuie mărunțite excesiv după recoltare, pentru a preveni „mutarea” sau îndepărtarea acestora de către vânt şi acumularea lor în zonele joase. De asemenea, înălţimea de tăiere a miriştilor nu trebuie să fie mai joasă de 15-25 cm, pentru a ajuta la reţinerea resturilor vegetale pe suprafaţa solului.
• În ceea ce priveşte distribuirea resturilor vegetale după recoltare, se recomandă menținerea unei acoperiri minime de 60% a suprafeţei solului cu acestea, pe tot parcursul anului, ceea ce ajută la reducerea evapo-transpiraţiei – păstrarea umidităţii şi la creşterea captării apei (inclusiv a zăpezii).
• Înălţimea redusă a miriştii, precum şi tocarea excesivă fac ca reziduurile vegetale să nu mai fie „ancorate” la sol şi sunt mai predispuse la blocarea echipamentelor de semănat.

Atenţie! Îndepărtarea resturilor vegetale (prin balotare sau păşunat, de exemplu) poate avea un impact negativ asupra acumulării de materie organică în sol. Aceste activități ar trebui efectuate numai după o evaluare a impactului asupra solului.

3 Strategii pentru creşterea conţinutului de materie organică

Consolidarea conţinutului de materie organică din sol este un proces lent care durează ani sau decenii, deoarece necesită adăugarea continuă şi substanţială de biomasă – resturi vegetale, precum şi o „protecție” împotriva pierderii de materie organică.

Există trei strategii de management care susţin creşterea conţinutului de materie organică din sol:

1. Reducerea lucrărilor de prelucrare a solului sau adoptarea sistemului no-till – ceea ce încetinește procesul de descompunere a reziduurilor organice din sol și oferă o protecție mai mare solului împotriva eroziunii.
2. Adăugarea de reziduuri de cultură prin includerea culturilor de acoperire cu o mare producţie de biomasă, precum şi de materie organică din surse externe (de exemplu, gunoi de grajd). Resturile vegetale protejează suprafeța solului de impactul picăturilor de ploaie și de eroziune și ajută la aducerea carbonului înapoi în sol.
3. Testarea periodică a solului pentru identificarea nutrienţilor esenţiali deficitari şi a factorilor şi corelaţiilor care limitează randamentul culturilor.

Citeşte şi: Solul bogat în materie organică reţine mai multă apă

Resturile vegetale – aliați sau inamici ai semănatului direct?

În mod greşit, mulţi fermierii consideră că resturile vegetale sunt un „obstacol” în aplicarea sistemelor minim şi no-till. Cu toate acestea, gestionarea adecvată a reziduurilor culturilor este posibilă și rentabilă din punct de vedere economic și ecologic.

Studiile arată că, în special, resturile provenite de la culturile de porumb şi de floarea soarelui pot influenţa negativ procesul de semănat direct în cazul în care acestea nu au fost gestionate corespunzător. Tocmai de aceea, managementul resturilor vegetale trebuie integrat şi calibrat în funcţie de echipamentele de semănat folosite pentru a obține rezultatele scontate pe termen lung.

Resturile vegetale generează materia organică din sol

Conform USDA-NRCS (2014), fracţia organică din sol este compusă (aproximativ) din:

• 5% organisme vii;
• 10% resturi vegetale;
• 33-50% materie organică în descompunere (fracția activă);
• 33-50% materie organică stabilă (humus).

„Fracția activă” a materiei organice din sol își schimbă cu ușurință masa și forma pe măsură ce se descompune, este relativ instabilă în sol și este afectată de practicile de management, cum ar fi lucrările solului, culturile de acoperire și rotațiile culturilor. Transformările rapide la care este supusă fracția activă de materie organică poate contribui la eliberarea de nutrienți pentru culturi.

Humusul este materia organică care a fost transformată de microorganisme într-o stare de descompunere stabilă. Humusul îmbunătățește fertilitatea solului acționând ca un rezervor pentru nutrienți, crescând capacitatea de reținere a apei în sol, îmbunătățindu-i structura și friabilitatea și oferind o sursă de energie pentru organismele vii din sol.