În lapte există, în mod natural, o anumită cantitate de uree, a cărei concentraţie este varibilă şi se situează la un nivel cuprins între 8 şi 14 mg la hectolitrul (100 de litrii) de lapte, reprezentând aproximativ 3,2 la sută din totalul proteinelor din lapte.
Ureea conţine azot neproteic, fără a prezenta însă risc de toxicitate pentru organismul uman, întrucât la scurt timp după mulgere substanţa este degradată de către enzimele din lapte.
De unde provine ureea?
• Ureea din lapte. Laptele se produce, pe de o parte, prin sinteza substanţelor noi pe care „maşinăria” genetică şi biochimică a celulelor ugerului le fabrică din elementele nutritive ajunse aici din intestine şi din ficat (cazeine, globuline, lactoză şi grăsime). Pe de altă parte, prin filtrarea sângelui din capilarele sangvine, substanţele minerale, apa şi alte substanţe cu moleculă mică trec în lapte.
În sângele vacilor şi al altor rumegătoare se găseşte, în permanenţă, o cantitate mare de uree care ajunge cu uşurinţă în lapte.
• Ureea din sânge provine, la rândul ei, din prestomacele rumegătorului, ca urmare a degradării continue şi masive a substanţelor care alcătuiesc furajele şi care conţin azot. În rumenul vacii trăiesc o mulţime de microorganisme (bacterii, protozoare, drojdii sau ciuperci) care degradează furajele depozitate în prestomace în substanţe mai simple pe care acestea le folosesc pentru a supravieţui şi pentru a se înmulţi continuu.
Aşadar, glucidele complexe, cum ar fi amidonul şi alte zaharuri complexe, sunt descompuse în zaharuri simple, iar substanţele proteice sunt degradate până la stadiul de amoniac. Furajele trec în stomacul adevărat, împreună cu microorganismele, numai după ce au fost fermentate în prestomace.
Când proteinele sunt degradate de către microorganismele rumenului rezultă o cantitate mare de amoniac. O parte este consumată de microorganisele de aici şi transformată în proteine proprii, iar cealaltă parte străbate pereţii rumenului şi ajunge în sânge, de unde, pentru a nu modifica reacţia chimică a sângelui (pH-ul) şi să nu-l acidifice, este preluată rapid de ficat şi transformată în ureea pe care acest organ o eliberează apoi în sânge.
Ureea formată aici este transportată, în mare parte, de sânge înapoi în rumen, unde este „consumată” de microorganisme. O parte mai mică din ureea formată în ficat şi eliberată în sângele care trece prin uger se strecoară în lapte.
CONCLUZII
Cu cât cantitatea de uree care se găseşte în sânge este mai mare, cu atât nivelul acesteia va fi mai mare în lapte. De asemenea, cu cât cantitatea de proteină din furajele consumate este mai mare, cu atât va creşte conţinutul amoniacului din rumen, iar ceea ce bacteriile ruminale nu vor putea consuma, va trece în sânge.
Ca urmare, şi cantitatea de uree transformată de către ficat şi eliberată în sânge va creşte în aceeaşi măsură. Consecinţa directă a sporirii concentraţiei de uree din sânge va fi creşterea în aceeaşi proporţie a nivelului ureei în lapte.
