În ultimii ani, în Europa au demarat proiecte internaţionale de cercetare pentru selectarea şi înmulţirea în laborator a unor „super-prădători” ai insectelor dăunătoare, urmând ca aceştia să fie lansaţi în Natură. În felul acesta fermierii scapă pe cale „naturală” de atacul dăunătorilor, unii dintre ei fiind invazivi. Care a fost rezultatul acestor cercetări? Dar mai ales care au fost provocările? Le voi reda pe scurt în acest articol.
Un posibil eşec?
La Congresul European de Entomologie (ECE), care s-a desfăşurat în Napoli (Italia), anul trecut, au fost dedicate multe topice unde s-au prezentat lucrări privind acest subiect.
Angeliki Paspati, cercetător la Institutul Valenciano de Investigaciones Agrarias Moncada (Spania) a menţionat faptul că obţinerea în laborator a unor „super-prădători”, prin îmbunătăţirea populaţiilor existente în natură, poate crea dezechilibre în relaţia dintre dăunători şi entomofauna utilă, cu consecinţe negative asupra culturilor de câmp. Motivul este unul simplu şi a fost pus în evidenţă de către cercetătorul Richard Stouthamer (Departamentul de Entomologie, Universitatea din California, Riverside, SUA). Conform acestuia, eşecul obţinerii unei populaţii de „super-prădători” ai insectelor dăunătoare are drept cauză pierderea diversităţii genetice. În acest caz, organismele utile obţinute prin creşterea repetată, în generaţii succesive, în condiţii de laborator, îşi pierd abilităţile ca urmare a asigurării hranei permanente în laborator (dietă alcătuită din insecte). Ca urmare, deşi în primele faze, „super-prădătorii” obţinuţi prin selecţie genetică, în laborator, au avut eficacitate sporită în combaterea biologică a speciilor de dăunători ţintă, cu timpul, aceştia şi-au pierdut aceste abilităţi, mai ales din cauza scăderii variabilităţii genetice. Or, cu toţii ştim că una dintre cheile succesului în natură constă într-o variabilitate cât mai mare a indivizilor ce alcătuiesc o populaţie. De asemenea, s-a observat şi o adaptare a insectelor dăunătoare la speciile de „super-prădătorii” crescuţi în laborator, deoarece aceştia au variabilitate genetică scăzută, în timp ce insectele dăunătoare nu şi-au pierdut această caracteristică.
Prădătorii devin ei înşişi dăunători
Exită şi situaţii în care prădători obţinuţi prin înmulţire în laborator şi eliberaţi în Natură, după ce au redus populaţiile insectelor dăunătoare, nemaiavând hrană, au început să devină fitofagi…, dăunând plantele de cultură pe care iniţial trebuiau să le protejeze. Milena Chinchilla-Ramírez (Institutul Valenciano pentru Investigaţii Agrare Spania) a făcut referire la comportamentul fitofag al speciei prădătoare Nesidiocoris tenuis (Hemiptera: Miridae). În Spania, această specie de insecte prădătoare a fost înmulţită în laborator pentru a fi apoi lansată în sere, în vederea combaterii biologice a speciei Tuta absoluta (molia tomatelor). S-a constatat că la cinci zile de la lansare, super-prădătorii, după ce au decimat insectele dăunătoare, au început să producă daune tomatelor. Alte cercetări au ajuns la concluzia că unele specii de insecte prădătoare au avut un comportament facultativ fitofag, consumând florile de tomate şi producând leziuni tulpinilor, motiv pentru care înmulţirea lor în masă, în condiţii de laborator, şi lansarea lor în natură ar putea produce mai puţine beneficii în combaterea biologică. Aceeaşi autoare a făcut referire la dificultatea creşterii insectelor pe dietă artificială, în condiţii de laborator, ca urmare a cunoştinţelor limitate privind genomul acestor insecte. Tocmai de aceea, noile progrese în domeniul geneticii moleculare pot veni în ajutorul cercetătorilor din Spania, dar şi din alte ţări europene care se confruntă cu acest tip de probleme.
Experimente reuşite
Există şi câteva cazuri mai fericite, unde cercetătorii au declarat că nu au avut probleme în obţinerea unor „super-prădători”. Pablo Bielza (Universitatea Politehnică din Cartagena, Spania), a făcut referire la stadiul cecetărilor privind selecţia speciei Orius laevigatus (Fieber) (Hemiptera: Anthocoridae), ca agent biologic pentru combaterea principalilor dăunători ai tomatelor din Spania, inclusiv molia tomatelor (Tuta absoluta). Prin creşterea pe dietă, în condiţii de laborator, urmată de selecţia genomică, s-au obţinut indivizi toleranţi la temperaturile scăzute, cu o capacitate ridicată de a consuma speciile de dăunători, precum şi indivizi cu mărime mai mare. Autorul susţine că această metodă de lucru nu contribuie la perturbarea echilibrelor naturale şi a relaţiilor dintre dăunători şi prădători. Cercetările s-au desfăşurat în cadrul proiectului BINGO (Bringing Innovation to ongoing water management – a better future under climate change, tradus Folosirea inovaţiei pentru managementul continuu al apei – un viitor mai bun în condiţiile schimbărilor climatice).
Va mai fi posibilă agricultura intensivă?
După cum am văzut, mai este mult de muncă, mai trebuie efectuate multe studii pentru implementarea combaterii biologice. Trebuie efectuate multe cercetări fundamentale pentru a cunoaşte în detaliu ce se întâmplă în Natură, lucru destul de greu de realizat în absenţa unor importante fonduri şi, mai ales, în lipsa personalului super-specializat.
În viitor, metodele de combatere vor progresa, dar această evoluţie nu poate să survină brusc, ci pas cu pas, aşa cum s-a întâmplat până acum. Asta dacă vrem să mai avem o agricultură intensivă la nivel european şi în deceniile care vor urma. Până la urmă, noi trebuie să ne decidem ce dorim. Să hrănim oamenii, care sunt din ce în ce mai mulţi, ori… insectele dăunătoare?
SUBFINANŢAREA LIMITEAZĂ PROGRESUL CERCETĂRILOR
Pentru a preîntâmpina efectele negative posibile ale folosirii „super-prădătorilor” în combaterea dăunătorilor este nevoie de o cunoaştere în detaliu a genomului entomofauei utile, dar acest lucru înseamnă fonduri foarte mari pentru cercetarea de acest tip, precum şi existenţa unor geneticieni super-specializaţi pe cercetăriile respective. {i cum prioritate în acordarea banilor nu are întotdeauna cercetarea fundamentală, este lesne de înţeles că progresul în acest domeniu ar putea fi mai lent.
POLITICILE EUROPENE SUNT RESTRICTIVE
Este important de menţionat faptul că în Uniunea Europenă se are în vedere retragerea a 75 de substanţe active în următorii ani (atât insecticide, cât şi fungicide sau erbicide), pe motiv că ar fi „endocrine disruptors” (perturbatori endocrini). Legislaţia Uniunii Europene privind substanţele active folosite în combaterea insectelor dăunătoare este una din ce în ce mai restrictivă, ca urmare a îngrijorării cetăţenilor europeni privind toxicitatea acestora pentru mediul înconjurător şi pentru polenizatori. Aşadar, noile substanţe active sunt acceptate mult mai greu ca urmare a acestei legislaţii. Pentru fermieri este o presiune din ce în ce mai ridicată, ca urmare a scăderii numărului de substanţe active disponibile pentru combaterea dăunătorilor, pe fondul creşterii agresivităţii acestora, precum şi din cauza creşterii fenomenelor de rezistenţă la insecticide sau a apariţiei dăunătorilor invazivi.
Articol publicat în revista Ferma nr. 20/247 (ediţia 15-30 noiembrie 2019)
