Acesta este un argument suficient pentru ca fermierul să acorde maximă atenţie infecţiilor ugerului în efectivul din ferma sa şi să aplice un program minim de prevenire a mastitelor.
Enumerăm principalele măsuri pe care trebuie să le cuprindă un astfel de program.
Măsuri de prevenire
Prima etapă constă în analiza laptelui din tancul de colectare, săptămânal sau cel puţin o dată pe lună, pentru a determina numărul celulelor somatice (NCS) dintr-un mililitru de lapte. Acesta este un indicator al stării de sănătate a ugerului vacilor din efectiv. Dacă NCS depăşeşte 400.000/ml lapte, atunci avem un indiciu sigur că în fermă există una sau mai multe vaci cu cel puţin unul dintre sferturile de uger inflamat.
Ulterior trecem la determinarea NCS din laptele fiecărei femele în parte, pentru a identifica exemplarul cu mamită, acesta necesitând efectuarea tratamentului adecvat. După ce am aflat femela cu glanda mamară inflamată, recoltăm probe de lapte din sferturile de uger bolnave pe care le ducem la un laborator. Aşa stabilim ce fel de microbi au produs afecţiunea şi sensibilitatea acestora la diferite medicamente.
Tratamentul, în funcţie de rezultate
• Dacă mamita respectivă este produsă de microbi banali, care se găsesc în mod normal în adăpost sau pe corpul vacilor, atunci inflamaţia se poate trata cu o relativă uşurinţă. Totodată, laboratorul indică şi substanţa care poate ucide microbii cauzatori ai mamitei.
De la farmacia veterinară procurăm produsul care conţine acest element şi aplicăm tratamentul prin introducerea preparatului pe canalul sfârcului până ajunge în cisterna ugerului.
• Dacă infecţia este produsă de Streptococcus agalactiae sau de Staphylococcus aureus, mamita de natură contagioasă prezintă un pericol pentru întregul efectiv din fermă.
Vacile bolnave se izolează de restul animalelor şi se mulg separat, însă numai după ce mulsul femelelor sănătoase s-a efectuat integral. Mulgătorul vacilor cu mamită contagioasă va purta obligatoriu mănuşi de unică folosinţă (care ulterior se aruncă), iar la final îşi va dezinfecta mâinile şi halatul. Laptele muls nu se aruncă în interiorul adăpostului şi nici nu se dă în consumul viţeilor sau al altor animale.
Exemplarele bolnave se supun tratamentului cu preparate care conţin, în mod obligatoriu, substanţe în măsură să distrugă microbii care au produs infecţia, acestea fiind indicate de laborator.
Vacile care nu se vindecă în urma unui astfel de tratament trebuie sacrificate în abator, altfel ele devin un pericol pentru întreaga fermă.
Un program de prevenire a mamitelor trebuie să mai conţină şi măsuri de igienizare periodică şi permanentă a adăpostului, a cuşetei de odihnă, dar şi care să sporească confortul animalului şi să asigure o nutriţie echilibrată. Ustensilele de muls trebuie să funcţioneze corect şi în condiţii de igienă permanentă.
Obliogatorie este şi iniţierea unui protocol de proceduri pentru efectuarea mulsului atât înainte, cât şi ulterior, despre care vom scrie pe larg într-una din ediţiile viitoare.
CAUZELE INSTALĂRII MAMITELOR
Mamitele sunt de cel puţin două feluri, în funcţie de microbul cauzator, pe de o parte, şi de evoluţia şi gravitatea infecţiei de care suferă ugerul (glanda mamară) pe de alta. Astfel, avem de-a face cu mamite contagioase sau ambientale/necontagioase.
Mamitele contagioase sunt produse de două specii de bacterii periculoase: Streptococcus agalactiae şi Staphylococcus aureus. Astfel de infecţii se manifestă dramatic şi au o evoluţie periculoasă, atât pentru individul bolnav, cât şi pentru efectivul de animale.
Mamitele ambientale sunt produse de microbi banali (coliformi sau streptococi) care se găsesc peste tot în adăpost, chiar şi pe corpul animalelor. Infecţia cu astfel de germeni, deşi afectează puternic sănătatea ugerului şi chiar a întregului organism al animalului, nu se transmite altor vaci din fermă.