Mălaiul stă prost în hambare, dar Florin Barbu, ministrul Agriculturii, a ieșit din nou la rampă cu declarații pline de entuziasm despre „marea reușită” a irigațiilor din România. Vorbe mari, cifre rotunde, optimism debordant.

Realitatea din câmp, în contrast cu discursul oficial

Problema e că, dincolo de microfon și camerele de filmat, realitatea din câmp arată cu totul altfel: seceta a măturat mare parte din recoltele de porumb, fermierii raportează pierderi dramatice, iar „sistemul național de irigații” rămâne, în bună parte, o iluzie costisitoare.

Între mălai, hârtii și brazda pârjolită

Ministrul vorbește de sute de mii de hectare „udate”, de investiții de miliarde și de negocieri grele la Bruxelles. Pare că România e o mică Olandă a agriculturii, cu lanuri verzi, irigate milimetric, în vreme ce fermierii culeg producții-record.

Numai că, în paralel, imaginile din teren arată altceva: porumb ars de soare, producții înjumătățite sau chiar pierderi totale. Fermierii din sud și est, zonele cele mai lovite de secetă, știu prea bine că între hârtiile ministerului și brazda pârjolită se cască o prăpastie.

Povestea reciclată a promisiunilor

De fapt, Barbu reciclează aceeași poveste spusă de toți predecesorii săi: „avem un plan”, „suntem pe drumul cel bun”, „Comisia Europeană ne sprijină”, „vom ajunge la milioane de hectare irigate”. Între timp, infrastructura de irigații continuă să ruginească, canalele sunt colmatate, stațiile de pompare zac abandonate, iar fermierii mici nu își permit să tragă apa nici acolo unde, teoretic, există. Asta nu e strategie, e autosugestie.

Cifrele triumfaliste și întrebările fermierilor

În declarațiile ministrului găsim chiar și triumfalism: „mai mult de 500 de mii de hectare irigate” sau „97% din Brăila sub apă”. Cifrele ar da bine într-un raport pentru partid, dar fermierii se întreabă firesc: dacă jumătate de milion de hectare, doar într-un județ sunt irigate, cum se face că mare parte din recolta de porumb a dispărut din cauza secetei? Cum se împacă „recordurile” oficiale cu realitatea hambarelor goale?

Răspunsul e simplu: Barbu joacă la dublu. Pe de o parte, invocă „suprafețe irigate” incluzând udări parțiale, sisteme de desecare folosite invers și orice picătură de apă pompată pe câmp. Pe de altă parte, își asumă merite personale pentru fiecare euro venit din fonduri europene, ca și cum Bruxelles-ul ar fi convins doar de șarmul lui la negocieri.

În realitate, banii există, dar absorbția e greoaie, iar investițiile nu se văd unde e nevoie de ele: în fermele care pierd an de an din cauza secetei.

Este simptomatic pentru clasa politică să vorbească despre „proiecte de suflet” în timp ce realitatea agricolă rămâne dezastruoasă.

În loc să explice de ce România a pierdut, în 2024 și 2025, milioane de tone de porumb, ministrul agriculturii preferă să recite o poezie cu miliarde de euro, dobânzi mici și planuri pentru 2027.

Fermierii, între faliment și supraviețuire

Fermierii însă nu au luxul de a visa în viitor. Ei trebuie să plătească inputurile acum, să-și achite creditele acum și să supraviețuiască acum unei piețe unde recolta redusă înseamnă faliment. Iar între promisiunile politice și realitatea din teren rămâne o secetă mai mare decât cea din atmosferă.

Fermierii luptă cu SECETA. Statul cu cine luptă?

Editorial publicat în Revista FERMA – octombrie 2025