Pe pajiștile montane aflate în stare avansată de degradare a covorului vegetal nu se poate obține o producție furajeră corespunzătoare. Calitatea covorului ierbos al unei pajiști este similară cu proprietățile unui soi ori ale unui hibrid mai performant din plantele cultivate în arabil. Sau, mai plastic spus, e ca și cum ai introduce o vacă din rasa Sură de stepă într-un complex modern de creștere, alături de rasa Holstein, cu rații de ultimă generație și muls robotizat. Nici covorul degradat al pajiștii, nici vaca primitivă din complex nu ne vor da rezultatele scontate, oricâte strădanii am depune pentru sporirea producției și calității pășunii.
O pajiște degradată este invadată de buruieni precum părul porcului (Nardus stricta), târsa (Deschampsia caespitosa), pipirig (Juncus sp.), buruieni nitrofile (Urtica dioica, Veratrum album, Colchicum autumnale etc.), specii lemnoase ca tufărișuri și puieți de arbori.
În primul rând, trebuie să îmbunătățim compoziția floristică a covorului ierbos (prin fertilizare chimică, erbicidare, supraînsămânțare, reînsămânțare etc.). Apoi, după doi ani de conversie, conform legislației europene, putem trece la agricultura ecologică.
Din păcate, unii ”specialiști” susțin trecerea directă la agricultura ecologică pe actualele pajiști permanente degradate, recomandând numai aplicarea îngrășămintelor organice sau practicarea târlirii cu animalele în sezonul de pășunat, și contestă aplicarea îngrășămintelor chimice și a erbicidelor ca mijloc de îmbunătățire a covorului ierbos. În realitate, îngrășămintele organice rezultate în perioada de stabulație a animalelor foarte rar ajung pe pășuni și fânețe, deoarece cu ele se fertilizează culturile din terenurile arabile. Astfel că singura alternativă rămâne fertilizarea organică prin târlirea cu animalele în sezonul de pășunat.
Limite posibile de îmbunătățire a pajiștilor montane prin târlire cu animale
Am efectuat numeroase cercetări privind târlirea cu ovinele și bovinele pe diferite tipuri de pajiști permanente, stabilind încărcarea și intensitatea optimă, schema de erbicidare, amendarea calcică și supraînsămânțarea înainte de târlire, fenomenele de eutrofizare și multe alte aspecte. Niciodată, însă, nu mi-am pus problema care sunt limitele de aplicare a târlirii pe o suprafață dată și la o încărcare constantă cu animale pe parcursul mai multor ani.
În urma unor calcule pentru cinci ani, cât durează efectul unei târliri cu animale în zona montană, s-a pus în evidență aportul destul de redus al acestui mod de fertilizare (Tabelul 1).
Astfel, în etajul alpin (2.200-2.400 metri altitudine) în 60 de zile de pășunat pe o pajiște degradată cu o încărcare de 0,5 UVM/ha, în 5 ani se pot târli doar 150 mp (1,5% din total) cu o intensitate a târlirii de 6 nopți, 1 UVM/6 mp. Rezultatul este aproape neînsemnat ca suprafață de pajiște îmbunătățită prin această metodă.
Coborând în altitudine, într-un sezon de 120 zile, pe o pajiște valoroasă de Festuca rubra cu Agrostis Capillaris și o încărcare de 2 UVM/ha, la o intensitate a târlirii de 2 nopți, 1 UVM/6 mp, se poate fertiliza doar 36% din total suprafață.
Doar în cazul unei pășuni cu o producție de iarbă de 43,2 t/ha, la 180 zile de pășunat cu o încărcare de 4 UVM/ha și 2 nopți de târlire s-a demonstrat că în 5 ani se poate acoperi cu fertilizanți organici din târlire întreaga suprafață!
Eliminând ultimele două cifre ale suprafețelor exprimate în metri pătrați, obținem rezultatele în procente pentru toate variantele prezentate în tabel. Astfel determinăm gradul posibil de fertilizare a pajiștilor prin târlire în sezonul de pășunat.
Fertilizare prin metode convenționale și/sau biologice
Spre exemplificare, am ales o pajiște degradată dominată de Nardus stricta în proporție de 40-60%, situată la 1.400-1.800 m altitudine, cu pășunat timp de o sută de zile, la o producție de 3 t/ha iarbă, o încărcare de 0,5 UVM/ha și o intensitate a târlirii de 5 nopți, 1 UVM/6 mp, târlire simplă, fără alte îmbunătățiri, care asigură în medie 15 tone de iarbă/ha.
În paralel, în aceleași condiții bioclimatice, am luat în calcul varianta performantă de târlire, care face apel la erbicidarea cu glifosat (Roundup), 5 l/ha. După două săptămâni s-a aplicat praf de var CaO (7 t/ha), cu rol de corectare a acidității solului și ca dezinfectant pentru copite, în special la oi. A urmat o supraînsămânțare cu 25 kg/ha amestec de ierburi și 2 nopți de târlire cu 1 UVM/6 mp, suprafețe de pe care se obțin 25 t/ha iarbă la aceeași încărcare inițială a pajiștii de 0,5 UVM/ha.
În ambele situații, pe măsură ce crește producția de iarbă, se mărește încărcătura la hectar cu animale, putând târli o suprafață tot mai mare de pajiște (Tabelul 2).
Din datele studiului comparativ rezultă că suprafața îmbunătățită prin târlire simplă abia ajunge la 3% după 5 ani, la 7% după 10 ani, 11% după 15 și la 15% după 20 de ani prin târlire cu animalele pe aceeași suprafață constantă de teren, ceea ce este total necorespunzător. În varianta de târlire performantă se constată că după 21 de ani, cu profesionalism și perseverență, se poate îmbunătăți întreaga suprafață degradată de Nardus stricta, după care se trece în continuare la o târlire simplă timp de 2 nopți cu 1 UVM/6 mp. Dar și aici cei care susțin cu strășnicie agricultura ecologică, interzicând utilizarea erbicidelor (glifosat), vor realiza o fertilizare deficitară.
Pentru a lămuri lucrurile, precizăm că suprafețele erbicidate, amendate și supraînsămânțate pot fi îngrădite timp de doi ani, în care producția de iarbă să fie cosită și dată spre valorificare altor crescători, după care suprafața respectivă să fie reintrodusă în circuit ca furaj ecologic.
De asemenea, pentru îmbunătățirea mai rapidă a covorului ierbos degradat putem instala “enclave” îngrădite pe suprafețe fertilizate cu îngrășăminte chimice, care după doi ani de conversie să fie redate circuitului ecologic de furajare.
În cât timp și în ce condiții putem încheia rotația târlirii?
După ce am epuizat toate mijloacele de intervenție pentru îmbunătățirea covorului ierbos degradat prin metode convenționale sau biologice, se poate trece la agricultura ecologică prin utilizarea aproape exclusivă a fertilizării organice prin târlire cu adaos al fosforului din surse naturale, element extrem de deficitar în pajiștile noastre. Spre exemplificare, prezentăm evoluția producțiilor, a încărcării cu animale și a suprafețelor târlite pe o pajiște montană valoroasă de Festuca rubra cu Agrostis capillaris, situată la 1.600 m altitudine, cu o producție de 7,5 tone de iarbă/ha și un sezon de pășunat cu o încărcare de început de 1,25 UVM/ha și un consum de 60 kg/zi/UVM (Tabelul 3).
Din datele acestui tabel se desprinde concluzia că pentru a avea un covor ierbos corespunzător și o producție normală pentru zona în care se află, metoda de fertilizare prin târlire cu animalele poate fi eficientă, reușind ca în zece ani să acopere aproape 50% din suprafață. După 17 ani se acoperă întreaga pajiște, ajungând la o producție de 20 t/ha de iarbă și peste 3,30 UVM/ha. La o astfel de producție și încărcătură, într-un sezon de 100 zile se poate târli 10% din suprafața unei pajiști, reușind astfel ca în numai 10 ani să încheiem rotația târlirii și să o luăm de la capăt.
Așadar, eficiența îmbunătățirii pajiștii prin târlire cu animalele este mult mai redusă decât se credea până acum, în mod special pe pajiștile cu covor ierbos degradat, care necesită pentru început aplicarea unor mijloace convenționale radicale de ameliorare, înainte de conversie și de trecerea la agricultura ecologică montană.
Articol publicat in revista Ferma nr.5(166) 15 – 31 martie 2016
