Cauzele lipsei de gospodărire sau chiar ale abandonului pajiștilor permanente din spațiul mioritic sunt dintre cele mai diverse și dovedesc din plin dezinteresul total față de patrimoniul pastoral autohton, atât din partea autorităților, cât și din partea multora dintre cei care-l administrează.
Inexistența unor adăposturi pentru animale (de exemplu, oile tunse și urcate la munte primăvara) poate provoca pagube în egectiv prin îmbolnăviri. Și animalele tinere sau cele adulte pot avea de suferit în perioadele mai reci dacă nu sunt adăpostite. În lipsa spațiilor de cazare a animalelor, posibilitatea de a folosi a iarba de pe pajiști primăvara devreme sau toamna târziu este redusă. Acolo unde există adăposturi, ele trebuie să fie dotate cu spații de depozitare a dejecțiilor animaliere și cu mijloace de împrăștiere a acestora pe pajiști.
Practica actuală de a menține o perioadă îndelungată animalele peste noapte în îngrădiri sub cerul liber pe pășune, numite târle, este primitivă și produce un exces de elemente fertilizante ce stimulează creșterea buruienilor nitrofile, rezultatul fiind scoaterea din circuitul economic pastoral a unei mari suprafețe de pajiști.
Procesarea igienică a laptelui. În general, laptele de oaie sau de vacă obținut prin valorificarea ierbii de pe pajiști mai greu accesibile se procesează pe loc, realizându-se diferite sortimente tradiționale de brânzeturi și alte produse lactate. În acest sens sunt necesare construcții și dotări corespunzătoare, întrucât vechile sisteme arhaice nu mai corespund normelor actuale sanitar-veterinare și, drept urmare, produsele lactate nu mai pot fi comercializate.
Pe viitor va trebui să ne aliniem normelor europene și în această direcție, prin construirea unor stâne care să aibă integrate și puncte de procesare a laptelui mai igienice decât până acum. În caz contrar, multe din suprafețele de pajiști actuale riscă să rămână nefolosite de către animalele erbivore producătoare de lapte.
Utilizarea iresponsabilă a subvențiilor pentru pajiști
Unul dintre cele mai des invocate motive pentru proasta gospodărire și folosire irațională a pajiștilor este lipsa de fonduri financiare. Nimic mai neadevărat în această direcție. Își pune cineva întrebarea la cine au ajuns și cum s-au cheltuit subvențiile încasate pe pajiștile permanente în ultimii șapte ani!? În exercițiul PNDR 2007-2013, pe cele circa două milioane hectare de pajiști montane s-au primit de la UE cca. 2,5 miliarde euro, revenind peste 1200 euro pe hectar. Pe teren nu se vede nici o îmbunătățire, în afara unor defrișări de fațadă. Cu aceste fonduri s-ar fi putut amenaja drumuri de acces, adăposturi pentru îngrijitori și animale, cășării, alimentări cu apă, împrejmuiri, umbrare etc. Dacă nu suntem suficient de vigilenți, ”băieții deștepți” din patrimoniul pastoral, în perioada PNDR 2014-2020, vor utiliza în interes propriu, ca și până acum, noil fonduri iar pajiștile vor rămâne în continuare în aceeași stare jalnică de degradare și de abandon.
Lipsa unor întreprinderi de prestări servicii pastorale. Să presupunem că se va face ordine în atribuirea subvențiilor, cu alocarea acestora exclusiv crescătorilor de animale și cu cheltuirea lor pentru îmbunătățirea, dotarea și utilizarea rațională a pajiștilor. Dar aici intervine întrebarea: cu ce și cu cine efectuăm aceste lucrări cu specific aparte? În trecut, în perioada 1970-1990 la nivel de fiecare județ funcționa o întreprindere de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor (IIEP) cu rol important în acest domeniu. Pe viitor, ar trebui regândite astfel de firme private sau de stat pentru prestări servicii pe pajiștile permanente, servicii plătite cu fonduri din subvenții sau din alte resurse financiare.
Credința că iarba crește fără să o semeni și fără să o îngrijești!
Una din cele mai păguboase percepții este aceea că iarba crește de la sine, că e dată de Cel de Sus și este suficient să o pășunezi cu animalele sau să o cosești. Această idee și mentalitate încetățenită la noi din vechime a făcut și face în continuare mult rău bunului mers al activității și performanțelor economice pastorale. Pe scara evoluției pastorale, noi suntem abia în zorii civilizației umane, în stadiul de culegători de iarbă cu animalele întreținute liber și la întâmplare pe pajiști, în pădure, pe pârloage sau miriști, ba chiar și prin fraudă pe culturile agricole semănate de alții! Hoția pe patru picioare cu animalele practicată de unii „crescători” a devenit cronică pe meleagurile noastre, fapt unic în spațiul rural european. Este de notorietate proverbul potrivit căruia „oaia este rentabilă când partea din față paște la vecini și pe cea din spate o mulgi tu!” Oare pe când creșterea animalelor se va face exclusiv pe terenuri private sau închiriate împrejmuite, cu respectarea proprietății, așa cum este peste tot în Uniunea Europeană?
În țările cu o zootehnie dezvoltată, pajiștile permanente sunt privite ca oricare altă cultură agricolă, cu diferite grade de intensivizare, în funcție de cerințele pieței în produse animaliere. Fertilizarea cu îngrășăminte organice și chimice la nivelul mediu de 150-300 kg/ha azot anual, în unele locuri și mai mare, supraînsămânțarea sau reînsămânțarea, pășunatul porționat etc. sunt practici curente, de mult intrate în obișnuința crescătorilor de animale din țările europene dezvoltate. În contrasens, pajiștile permanente din țara noastră, în ultimul sfert de secol, sunt într-un continuu regres din toate punctele de vedere. Pentru a intra pe merit cu drepturi depline în civilizația europeană a pajiștilor va trebui să ne schimbăm radical atitudinea față de patrimoniul nostru pastoral.
Un prim pas încurajator este legislația recentă cu obligația ca până la sfârșitul anului să se întocmească iar în anii ce urmează să se aplice, la nivelul întregii țări, lucrările înscrise în amenajamentele pastorale. Prin aceste reglementări și măsuri, efectivele de animale erbivore s-ar putea mări de trei-patru ori, cu realizarea unor produse animaliere ecosanogene de calitate și cu eficiență economică.
