Fondul pastoral montan (I) - cauzele degradării pajiştilor alpine - Revista Ferma
7 minute de citit

Fondul pastoral montan (I) – cauzele degradării pajiştilor alpine

De-a lungul vremurilor, primele civilizaţii umane s-au bazat pe creşterea animalelor erbivore domestice, care au folosit la un nivel superior vegetaţia ierboasă primară naturală, cât şi cea rezultată după incendierea sau defrişarea unor păduri nesfârşite răspândite mai ales în zona montană cu climat temperat a globului, regiune unde ne situăm şi noi. Creşterea numerică a populaţiei a determinat o expansiune şi luptă continuă a omului cu pădurea, pentru a asigura hrană animalelor care ne dau lapte, carne, lână, piei, forţă motrice pentru transport şi lucrările câmpului, îngrăşăminte organice, lupta de apărare împotriva invadatorilor şi alte necesităţi. Nu întâmplător, marele pratolog englez W. Davies, în prima jumătate a secolului trecut, spunea că: „Pajiştile sunt un produs al omului şi al animalelor sale”. Poetul roman Florus, în primul secol al mileniului trecut, scria: „Dacii stau aninaţi în munţi”. Iar oraşul cetate Sarmizegetusa care era aşezat la 1.200 m altitudine – cea mai înaltă capitală a unui stat antic din Europa – avea ca resursă principală de existenţă creşterea animalelor.

Fondul pastoral montan_b

180 milioane de pământeni trăiesc din păstorit
În prezent, pe glob, 180 milioane de oameni trăiesc exclusiv de pe urma păstoritului, care a ajuns la capacitatea maximă de încărcare a pajiştilor sau chiar la suprapăşunat, provocând rărirea covorului ierbos, eroziunea solului şi deşertificarea unor mari suprafeţe de terenuri productive. Faţă de acest proces general care are loc pe glob, în ţara noastră are loc un proces invers de semiabandon sau abandon a mari suprafeţe de păşuni, îndeosebi din zona montană mai greu accesibilă sau a unor fâneţe din apropierea localităţilor. Această situaţie a apărut ca urmare a înjumătăţirii efectivelor de ovine şi bovine în ultimii aproape 30 ani, după anul 1990, cât şi a apariţiei unor noi surse de hrană pentru animale, cum sunt cele 2-3 milioane hectare de terenuri arabile lăsate pârloagă din zonele de câmpie şi deal ale ţării. Astfel, supraoferta de vegetaţie ierboasă nefolosită, existentă în zona montană trebuie să o valorificăm cum se cuvine, altfel riscăm să o pierdem în favoarea vegetaţiei lemnoase care se instalează exponenţial până la stadiul de pădure, din care a provenit pajiştea.

Fondul pastoral montan_b
Peste tot în munţii Europei, declaraţi ca zone defavorizate de mai multe decenii, se fac eforturi mari de menţinere a populaţiei şi preocupările ei, în special creşterea animalelor, cu produsele lor de cea mai înaltă calitate, rezultate în urma practicării unei agriculturi ecologice. Şi noi va fi necesar să fim pregătiţi din toate punctele de vedere, profesional, organizatoric, economic, cultural şi estetic, să gospodărim mai bine fondul pastoral montan, care va fi principalul furnizor de produse animaliere ecosanogene de înaltă calitate şi valoare economică, cu care să fie aprovizionate pensiunile agroturistice montane, alte locaţii, restul populaţiei sau chiar la export, sub licenţe şi mărci înregistrate. În plus, gospodărirea corespunzătoare a pajiştilor este o premiză sigură de realizare a unor produse animaliere, de conservare a biodiversităţii în general şi a creşterii atractivităţii peisagistice pastorale în special.
Avem marele avantaj că nu am intensivizat prea mult producţia pajiştilor permanente montane prin fertilizări cu îngrăşăminte chimice în doze mari, înfiinţarea unor pajişti semănate, drumuri de acces, construcţii şi turism, care în multe ţări europene au redus biodiversitatea şi au sluţit peisajele naturale de odinioară. Tot mai mulţi turişti din aceste ţări vin la noi să regăsească ceea ce ei au pierdut. Aceasta este marea noastră şansă pe care nu trebuie să o pierdem.

Fondul pastoral montan_b
Din acest complex de împrejurări, unele favorabile şi altele mai puţin favorabile nouă, un lucru este sigur, şi anume acela care ţine de practicarea unei agriculturi şi a unui turism pe baze ecologice, îndeosebi în zona montană unde fondul pastoral deţine ponderea.
Pentru gospodărirea corectă a pajiştilor montane este necesar să cunoaştem cauzele degradării lor, în vederea luării celor mai eficiente măsuri de îmbunătăţire şi valorificare a lor.

Clasificarea factorilor de degradare
Într-o primă clasificare, factorii de degradare a unei pajişti se împart în staţionali şi antropici.
Factorii care ţin de staţiune se referă în principal la climat, relief şi sol, iar cei antropici se împart în fito-antropici (invazie buruieni, vegetaţie lemnoasă, acumulare litieră vegetală etc.), zoo-antropici (sub sau suprapăşunat, abandon, supratârlire, etc.) şi antropici propriu-zişi (turism, construcţii etc.).
Lipsa de întreţinere curentă a unei pajişti permanente din zona montană păduroasă duce la reinstalarea vegetaţiei lemnoase din care a provenit. În toate cazurile, abandonul sau subîncărcarea cu animale a unei pajişti duce la împădurire. Absenţa fertilizării organice sau chimice pentru menţinerea sau sporirea productivităţii pajiştilor duce la îmburuienarea covorului ierbos; la fel şi excesul de elemente fertilizate provenite din supratârlire sau dezechilibre nutritive şi supradozaj cu îngrăşăminte chimice.
Păşunatul neraţional ca durată şi încărcare cu animale este responsabilul principal al răririi covorului ierbos, al distrugerii structurii şi declanşării eroziunii solului şi a alunecările de teren din zona montană.

Regimul termic
Pe măsură ce creşte altitudinea, regimul termic este tot mai nefavorabil creşterii plantelor de pajişti atât ca valoare, cât şi ca durată.
În lanţul carpatic românesc, de la 600 m până la 1.800 m altitudine, temperatura medie anuală scade cu 0,5oC/100 metri altitudine, a lunii ianuarie cu 0,3oC şi a lunii iulie cu 0,7oC/100 m alt. (Tabelul 1).
În sezonul de vegetaţie, de la o medie a lunii iulie de 17oC, cuprinsă între 600 şi 800 m, se ajunge la 10oC între 1600 şi 1800 m, limită peste care arborii nu mai pot să supravieţuiască, fiind înlocuiţi de tufărişuri. În paralel, pajiştile permanente suferă din cauza temperaturilor mai joase din munţii înalţi, unde nu există zi din sezonul de vegetaţie fără pericol de îngheţ la sol, fenomen care frânează creşterea ierbii. În cazul pajiştilor semănate prin reînsămânţare sau parţial prin supraînsămânţare, la îngheţ tinerele plante abia ieşite din seminţe sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute, fiind distruse în totalitate. Din această cauză, epoca optimă de semănat este după ce îngheţurile târzii din primăvară sau cele timpurii de toamnă nu se mai produc. Multe dintre pajiştile semănate nu reuşesc să se instaleze din cauza îngheţului în stadiul de plantule până la apariţia rădăcinilor şi frunzelor adevărate. La fel se întâmplă dacă intervin perioade de uscăciune după încolţirea seminţelor.

Durata sezonului de vegetaţie
Pentru pajiştile permanente este important să cunoaştem cum evoluează durata temperaturilor medii zilnice de peste 5oC, care conturează perioada de vegetaţie, cele de 10oC care sunt egale cu perioada optimă de păşunat, şi cele cu durata medie zilnică egală sau mai mari de 15oC, care duc la instalarea unor perioade de secetă (Tabelul 2). Din cele prezentate rezultă că factorul termic este din ce în ce mai redus pe altitudine, influenţând negativ producţia de iarbă şi calitatea furajeră a pajiştilor.
Va urma…

 

TABELUL 1: EVOLUŢIA PE ALTITUDINE A TEMPERATURILOR MEDII ALE AERULUI ÎN ZONA PĂDURILOR MONTANE DIN ROMÂNIA

 tabfurf218_b

TABELUL 2: EVOLUŢIA PE ALTITUDINE A DURATEI INTERVALELOR CU UNELE TEMPERATURI MEDII ZILNICE, ÎN CARPAŢII ROMÂNIEI

 tabfurf218-2_b

Un articol publicat în revista Ferma nr. 3/208 (ediţia 15-28 februarie 2018)

Cisteste si...

Recomandările redacției
Ultimele articole
Citește mai multe știri →