În ceea ce priveşte concesionarea păşunilor, aici lucrurile sunt clare. La nivel de judeţe, au avut loc şedinţe ale prefecţilor cu toţi primarii, care au fost informaţi că pot depune dosar la APIA pentru păşunea comunală, care este proprietate privată a Consiliului Local.
După Primul Război Mondial, fiecare sătean a cedat comunităţii o parte din terenul lui, în funcţie de animalele pe care le avea, pentru a constitui păşunile din jurul satelor. După 1989, s-au emis tot felul de legi, a fondului funciar, a proprietăţii, legea Lupu etc., dar ulterior, printr-un Ordin al prefectului, fiecărui Consiliu Local i s-a permis să-şi intabuleze păşunea.
Noi, oamenii de rând, puteam să facem la vremea aceea aşa-zisele composesorate, care aveau în gestiune şi păşunile; dacă procedam aşa, nu mai erau acum ale primăriilor, ci ale comunităţii. Portiţa aceasta am avut-o la îndemână, dar puţini am fost cei care am ştiut de ea”.
Composesoratul – formă de asociere în care proprietăţile sunt administrate împreună de persoane desemnate în urma votului majorităţii, fiecare membru păstrându-şi dreptul de proprietate asupra terenurilor (DEX)
CE FACEM CU PATRIMONIUL PASTORAL?
În România, sunt cartate 4,5 ha milioane de păşuni şi fâneţe, din care 75 la sută sunt situate în zonele de deal şi de munte. Din păcate, circa 70 la sută dintre păşunile naturale sunt în administraţia primăriilor, care fac “legea” şi le concesionează/arendează, de regulă pe un an, mai rar pe mai mulţi ani, în funcţie de simpatii.
Această situaţie atipică (în majoritatea statelor UE păşunile sunt în proprietatea deţinătorilor de animale) se reflectă într-un abandon aproape total al acestor păşuni, în privinţa lucrărilor de ameliorare.
La ora actuală s-a conturat tendinţa de a mări suprafaţa de pajişti pe seama arabilului mai puţin productiv, prin înţelenire naturală şi prin înfiinţarea de pajişti cultivate, în zonele cu teren mai fertil.
Lansarea unor politici agricole care să stimuleze înfiinţarea unor pajişti cultivate performante ar putea revoluţiona creşterea ovinelor şi taurinelor în ţara noastră, prin producţii mai mari şi de mai bună calitate, în paralel cu creşterea eficienţei economice.
Poate că o astfel de măsură ar putea fi cuprinsă în noua lege a păşunilor, care se pare că a ajuns în Parlamentul României. Sperăm ca legiuitorii să găsească formula cea mai potrivită pentru ca această lege să împace conducerea Consiliilor Locale din România cu crescătorii de animale, pentru a nu distruge ceea ce a mai rămas din patrimoniul nostru pastoral.
