Sursa de infecție a noilor izbucniri epidemice la om este reprezentată fie de persoanele infectate care se deplasează în zonele indemne, fie de anumite specii de animale, în mod deosebit de anumite specii de lilieci, de „bush meat” (o gamă largă de specii de animale sălbatice din pădurile tropicale, vânate de localnici pentru consum) sau de mamifere din ordinul primate. De la animale la om infecția trece relativ rar, dar după ce au apărut circumstanțele necesare transmiterii infecției la una sau câteva persoane, mai departe boala se propagă cu mult mai mare ușurință, prin transmitere interumană. Ca urmare a evoluției infecției cu VE, animalele receptive la acestă infecție, din punct de vedere epidemiologic se pot clasifica în trei categorii:
1. Animale considerate gazde accidentale care, ca și omul, fac o boală gravă, adesea fatală. Acestea pot fi surse de infecție pentru alte animale sau pentru om pe toată durata bolii, plus perioada de convalescență, – dacă aceasta survine. Cadavrele de asemenea sunt infectante.
2. Animale considerate gazde facultative, sunt animalele din anumite specii, care pot contracta infecția, dar nu fac boala și nu o transmit mai departe.
3. Unele specii de animale sunt receptive la infecție, după care, indiferent dacă fac sau nu boala, sunt capabile să întrețină la infinit infecția în populația respectivă de animale, prin contagiu intraspecific. Acestea din urmă reprezintă gazdele naturale și rezervorul de virus în natură.
Din 1976, când a fost semnalată pentru prima data, simultan în Sudan și Republica Democratică Congo, și până în prezent, BVE a apărut, cu o oarecare intermitență, sub formă de focare endemice sau epidemice, cu prevalență mai mare sau mai mică, în special în unele țări din Africa Centrală Subsahariană, însă epidemia cea mai gravă, care a cuprins simultan mai multe țări și cel mai mare număr de cazuri, creind o mare îngrijorare în toată lumea, este fără îndoială cea actuală, care a evoluat pe toată durata anului 2014, până în prezent.
Etiologie
Boala virală Ebola (BVE), cunoscută iniţial sub denumirea de Febra hemoragică Ebola, este produsă de virusuri din genul Ebolavirus, care face parte din familia Filoviridae, împreună cu genurile Marburgvirus şi Cuevavirus. Până în prezent au fost identificate 5 speci încadrate în genul Ebolavirus, a căror denumiri sunt legate de locul izolării (7,8):
1. Zaire ebolavirus ( EBOV)
2. Sudan ebolavirus (SUDV)
3. Bundibugyo ebolavirus (BDBV)
4. Reston ebolavirus ( RESTV)
5. Tai Forest ebolavirus (TAFV)
Particulele virale complete sunt pleomorfe, de obicei sub formă de filamente lungi de până la 14000 nanometri, cu diametru de 80 nanometri, fiecare virion fiind compus dintr-o singură moleculă de ARN, anvelopată într-o membrană lipidică. Alteori se prezintă sub formă de filamente scurte, curbate sub forma literelor o, u sau a cifrei 6. Temperaturile ridicate și afumarea distrug virusurile Ebola, iar frigul le conservă.
Nu se ştie dacă boala a apărut pentru prima dată în anul 1976, când a fost descrisă pentru prima dată, ca urmare a unor mutaţii genetice în populaţiile virale ce infectau din timpuri ancestrale unele specii de animale, sau dacă boala exista mai demult ca atare în unele comunităţi umane mai izolate, dar fără a fi fost semnalată, identificată şi recunoscută. Nu este exclus să fi apărut ca mutantă în populația virală a genului Marburg, identificat mai demult și cu care se înrudește.
Istoric
La om, BVE a fost descrisă pentru prima dată în Sudan, în anul 1976, când au fost înregistrate 284 de cazuri de boală, dintre care 151 (53%) au decedat. Câteva luni mai tîrziu, o nouă epidemie, mai gravă, a izbucnit în statul vecin Zair (actuala Republică Democrată Congo), unde s-au înregistrat 318 cazuri de boală, cu 280 decese (88 %). Denumirea boli a fost dată după numele râului care curge prin apropierea localității în care au fost diagnosticate primele cazuri de boală din Zair. În anul 1979, boala și-a făcut reapariția în Sudan, cu 34 de cazuri, dintre care 65% au decedat. Abia după 15 ani (1994), BVE a fost diagnosticată în cea de a treia țară africană – Gabon, pe 52 cazuri cu 60% mortalitate și în Coasta De Fildeș -un singur caz, apoi din nou în Republica Democrată Congo în 1995, cu 315 cazuri, din care 254 (81%) decese. În afară de acestea, în anii care au urmat BVE a mai fost diagnosticată, la anumite intervala de timp, în Uganda și Republica Congo (țara vecină cu Republica Democrată Congo). Din 1976 și până în anul 2012, BVE a produs în total, în 7 țări africane, 2439 de îmbolnăviri umane, cu 1590 de decese, respectiv 65%. Actuala epidemie însă, care a debutat în ultimele zile ale anului 2013, este de departe cea mai importantă, prin amploare și gravitate. Până la mijlocul lunii septembrie a acestui an (2014), conform unui bilanț al O.M.S., BVE a cuprins 4 țări africane (Guineea, Liberia, Sierra Leone și Nigeria) cu 4985 cazuri de îmbolnăvire (confirmate, suspecte sau probabile), dintre care 2461 (49,36%) s-au soldat deja cu deces. După cum arăta Dr.Bruce Aylward – Assist. Dir-Gen. în WHO- la conferința ținută în 28.08.2014 la Geneva, incidența noilor cazuri de BVE este în creștere.
Referindu-ne la epidemia umană denumită Boala virală Ebola, nu este clar dacă suntem în fața unei noi maladii, survenită ca urmare a apariției unei mutante virale, cu vreo 38 de ani în urmă, sau dacă este vorba despre o infecție mai demult existentă, fie în lumea animală, fie în populații umane din zone mai izolate, dar confundată multă vreme cu alte maladii, cu care prezintă unele asemănări și de care se poate deosebi cu certitudine numai prin examene de laborator laborioase. Nu este clar nici cum ar fi ajuns actuala epidemie din centrul Africii, la mii de kilometri, în vestul Africii (dacă aceasta este originea). Nici explicația pentru faptul că, în această epidemie, majoritatea victimelor nu mai sunt persoane din populațiile rurale, ci locuitori ai aglomerărilor urbane, nu a putut fi dată. Pentru evitarea eventualelor confuzii cu alte maladii în care simptomatologia este dominată de febră și septicemie hemoragică, s-a decis schimbarea denumirii bolii dinFebra hemoragică Ebola în Boala virală Ebola. Pentru exemplificarea confuziilor terminologice posibile, menționez că numai în tratatul de Boli virotice și prionice ale animalelor (Moga Mânzat Radu, coord. și editor), au fost enumerate nu mai puțin de 13 boli virale ale animalelor, majoritatea comune şi omului, produse de tot atâtea specii virale, aparţinând familiilor Filoviridae, Flaviviridae, Bunyaviridae şi Arenaviridae, care includ în titlul lor denumirea sindromului de febră hemoragică , urmată de un termen care desemnează originea (…argentineană, braziliană, venezueliană etc.) sau alte particularități. Tocmai pentru evitarea confuziei cu acestea s-a decis schimbarea denumirii afecţiunii produse de virusul Ebola.
La animale, virusul BVE – specia RESTV – a fost pentru prima dată izolat și identificat în anul 1989 în SUA și în 1992 în Italia, la maimuțe importate din Filipine, unde se știe că evoluase anterior o epidemie severă de febră hemoragică.
În 1994, Ebolavirus TAFV a fost identificat la cimpanzei, într-o rezervație din Coasta De Fildeș când, dintre cei 43 de cimpanzei din rezervație, 25 au murit cu diagnosticul de BVE – specia Tai Forest. S-a îmbolnăvit și un medic veterinar care efectuase autopsia unui cimpanzeu, dar acesta a supraviețuit.
După anul 2000 numeroase focare de boală au apărut la oameni în Gabon și Republica Congo cu BVE- sp.EBOV. Cercetările epidemiologice au relevat în mod cert legătura dintre toate aceste focare și carcasele de gorile, cimpanzei și duikersi (o specie de antilope de pădure din fam. Bovidae, care trăiesc numai în Africa), care fuseseră decimate cam în aceeași perioadă și aceeași arie geografică, din cauze necunoscute, fără a se fi putut aduce vreo dovadă concretă privind posibila legătură dintre epidemia umană și cea animală. Coincidențe similare au fost observate, în timp și spațiu, și între mai multe alte epidemii apărute la om, gorile și cimpanzei în unele regiuni din Africa de Vest.
Realitatea este că studiile privind sursa animală de virus sunt destul de numeroase, dar acestea se bazează în majoritate doar pe observații epidemiologice și numai foarte puține vin cu investgații virusologice. Aceasta mai ales din cauza dificultăților pe care le comportă observarea și abordarea practică a animalelor în habitatul lor silvatic. Astfel că suntem încă departe de a beneficia de o listă destul de cuprinzătoare a speciilor de animale din Africa receptive și ne receptive la infecția cu VE, și cu atât mai puțin a celor din alte zone geografice, la ora actuală încă indemne dar tot mai mult amenințate de acest flagel, precum și a rolului potențial pe care diversele specii de animale de pe celelalte continente l-ar putea juca în epidemiologia bolii: susceptibilitate, patogeneză, evoluțíe clinică sau subclinică, portaj etc. Cunoașterea acestora ar fi totuși necesară, mai ales atunci cînd se întocmește un plan de măsuri de prevenire și combatere a bolii în țările sau regiunile încă indemne, deoarece toate observațiile actuale vorbesc despre tendința evidentă de expansiune a BVE spre noi teritorii și noi specii de animale.
Specii de animale receptive
Cunoașterea speciilor de animale receptive la BVE, capabile să conserve sau să transmită infecția la om este esențială pentru prevenirea răspândirii bolii.
Primele trei specii de virus din enumerarea de mai sus (EBOV, SUDV, BDBV), au fost identificate ca agenţi etiologici ai unor focare de boală clinică la om, în câteva ţări din Africa, în timp ce ultimele două (RESTV, TAFV) au fost identificate la oameni numai ca agenţi etiologici ai unor infecţii asimptomatice, în Filipine şi respectiv China.
RESTV a fost izolat din episoade de boală clinică mortală la maimuţe (Macaca fascicularis) în Filipine şi la porcine, în Filipine şi China. La porci, infecția cu EV specia RESTV a fost semnalată de mai multe ori în China și Filipine, după anul 2008. Urmare a acestora, a fost constatată prezenţa infecţiilor și la oameni, dar cu evoluție numai asimptomatică. Se crede că RESTV este singurul filovirus care nu produce îmbolnăviri severe la oameni.
Speciile EBOV şi TAVF au fost izolate și din focare de boală la cimpanzei şi gorile. Jenna Iacurci afirmă că EVD se pare că este prezentă și la multe alte specii de animale, decât primatele la care fusese identificată inițial. Pe lângă om, cimpanzei, gorile și alte mamifere primate, infecția virală Ebola a mai fost identificată la antilope, porcul spinos (un rozător ierbivor), alte rozătoare, câini și porci, dar un rol aparte în epidemiologia bolii se atribuie liliecilor fructivori din familia Pteropodidae, în special celor aparţinând speciilor Hypsignatus monstrosus, Epomops franqueti şi Myonycteris torquata, consideraţi gazde naturale și rezervor de virus în natură pentru ebolavirusuri, a căror răspândire geografică se suprapune cu suprafaţa ţărilor africane în care BVD este endemică, deși proporția izolării de ebolavirusuri a fost mult mai mare în cazul cadavrelor de gorile și cimpanzei decît a celor de lilieci fructivori, prelevate aleator din pădurile tropicale. Totuși, primatele antropoide nu sunt considerate rezervor natural de virus, deoarece acestea nu supraviețuiesc infecției, devenind purtători asimptomatici. Această alegație nu trebuie însă, totuși, invocată cu titlu definitiv.
Transmiterea la om a virusului de la liliecii fructivori este posibilă datorită obiceiului populaţiilor din zonele respective de a vâna şi consuma aceste animale- foarte apreciate pentru carnea lor-, la care BVE produce, după câte se crede, doar forme asimptomatice. Tocmai pentru că la aceste animale infecția de regulă nu este mortală, se apreciază că sunt capabile să întreţină virusul la infinit intraspecific, din care cauză sunt considerate cel mai important rezervor natural de virus cunoscut până în prezent, dar nu şi singurul.
Surse de infecție și transmiterea
Sursele de infecție și modul de transmitere a bolii la animale nu au fost în toate cazurile elucidate. În general se admite că sursele de infecție și modul de transmitere a infecției nu diferă esențial la animale față de ce se cunoaște că se întâmplă la om. Evoluția și manifestările anatomo-clinice ale BVE la specia umană de asemenea sunt aspecte relativ bine cunoscute în prezent, și care continuă să fie studiate, dar despre multiplele aspecte ale epidemiologiei infecției la animale se cunoaște prea puțin. Predomină observațiile aleatoare făcute la animale cu ocazia diverselor episoade de BVE la oameni, dar lipsesc studiile sistematice ample asupra bolii la animale. De exemplu, dacă se cunosc totuși unele lucruri cu privire la receptivitatea și modul de manifestare a infecției la diversele specii de animale care compun fauna din ecosistemele în care a evoluat deja boala la oameni, aceleași aspecte, respectiv receptivitatea, modul de manifestare a infecției și posibilul rol epidemiologic al altor specii, care compun fauna proprie altor regiuni geografice, în care BVE nu a fost încă semnalată, – dar ar putea fi oricând, în viitor-, nu sunt cunoscute aproape deloc. De la un animal la altul, în cadrul aceleiaşi specii sau interspecific, infecţia cu virusul Ebola se transmite fie prin contactul direct cu animalul infectat, respectiv cu fluidele acestuia (sânge, secreţii, puroi, spermă), fie cu locul contaminat de acestea. Contaminante sunt și cadavrele acestora, toate țesuturile lor fiind infectate, deoarece sângele care le irigă este infectat. Mediul ambiant din proximitatea animalelor bolnave și a cadavrelor acestora pot fi surse de infecție pentru alte animale sau pentru oameni. Transmiterea bolii se realizează însă cel mai ușor prin contactul direct cu sângele și alte fluide sau țesuturi provenite dintr-un organism infectat. Transmiterea prin aerosoli contaminați pare puțin probabilă, cu excepția – poate – a condițiilor din laboratoare.
Transmiterea de la animale la om este relativ rară, dar după ce s-a realizat în cel puţin 1-2 cazuri, mai departe se propagă cu mai mare uşurinţă, prin transmitere interumană. În Africa, în afară de obiceiul unor populaţii de a vâna şi consuma liliecii fructivori, unele specii de maimuţe, de antilope, de alte animale sălbatice, se adaugă sacrificarea, tranşarea şi consumul, unor specii de rozătoare, cum este porcul spinos, porcii sălbatici și chiar cei domestici, crescuţi în ferme.