În inima Muscelului, acolo unde stâna e mai mult decât un loc de muncă – e o lume în sine – trăiește Ion Mondoc, un oier care nu concepe viața departe de turma sa de 1.200 de mioare.

Printre munți, ploi și vânt, între răsărit și apus, el și-a clădit rostul cu răbdare și credință, păstrând vie o meserie care dispare încet din satele românești.

Pentru Ion, fiecare zi la stână e o lecție de echilibru, o rugăciune simplă spusă între talanga oilor și fumul alb al ceaunului cu balmoș.

„Aici e liniștea mea. Aici simt că trăiesc cu adevărat.”

Viața începe la stână: copil devenit cioban

În Bughea de Sus, la poalele munților Muscelului, în județul Argeș, acolo unde soarele mângâie dimineața turmele de oi, trăiește Ion Mondoc, un om pentru care stâna nu este doar loc de muncă, ci o lume întreagă.

De la 16 ani, Ion a ales drumul oilor și nu s-a mai desprins niciodată de el. Astăzi, la peste 50 de ani, are în grijă 1.200 de mioare, pe care le știe aproape pe nume.

„Nu pot concepe viața fără ele. Oile sunt sufletul meu. Cu ele mă scol, cu ele adorm, și tot de la ele învăț răbdarea și liniștea”, spune bărbatul, zâmbind cu modestie, sub pălăria veche de fetru.

Pentru Ion, a fi cioban nu e o ocupație, ci un destin. Spune că dacă ar fi să o ia de la capăt, tot la stână ar rămâne.

CITEȘTE ȘI: Dumitrița ciobănița, tânăra care a ales viața la stână: ”Nu aș renunța niciodată! Oaia te scoate tot timpul din necaz”

35 de ani de oierit: muncă, credință și echilibru

De mai bine de trei decenii, Mondoc trăiește după ritmul muntelui — un ritm pe care doar cei legați de pământ îl pot înțelege.

„Când se crapă zăpada, știi că vin miei. Când se lasă ceața, e vremea de muls. Așa trece timpul la noi, după rânduiala lui Dumnezeu”, spune el.

Zilele lui încep înainte de răsărit și se termină târziu, când turmele se întorc obosite la saivan. Nu există weekenduri, concedii sau sărbători fără grijă.

„Noi, ciobanii, nu avem duminici libere. Oile nu știu de sărbătoare. Dar, în schimb, simțim o pace pe care alții nu o mai găsesc în lume.”

Ion a învățat să se lupte cu frigul, cu animalele sălbatice, cu seceta sau cu prețurile schimbătoare. Dar mai presus de toate, a învățat să fie recunoscător. „Când vezi turmele cum se întorc seara pe potecă, știi că nu trăiești degeaba. E liniștea care face toată munca să merite.”

O meserie de suflet, nu de profit

Deși mulți tineri fug de viața grea de la munte, Ion rămâne neclintit. Nu pentru câștig, ci din dragoste față de ceea ce face.

„Cine crede că te îmbogățești din oi, n-a stat nici o iarnă la stână. Aici nu te alegi cu bani mulți, dar te alegi cu sufletul împăcat.”

În Bughea de Sus, oamenii îl respectă pentru hărnicie și pentru felul în care ține vie tradiția. Din când în când, copiii din sat vin să-l vadă mulgând oile, iar el le arată, cu mândrie, cum se face brânza adevărată.
„Să nu se piardă meșteșugul. Dacă nu-l arătăm copiilor, cine o să mai știe peste zece ani cum se face cașul bun, curat?”, spune Mondoc.

Ioana, fiica ce a ales orașul

Ion are o fiică, Ioana, care a plecat la facultate, la oraș. Deși se mândrește cu ea, bărbatul recunoaște că simte lipsa prezenței ei.

„E greu fără copil. Dar trebuie să-i dau libertatea să-și urmeze drumul. Tot ce-mi doresc e să nu uite de unde a plecat.”

Când era studentă, Ioana i-a spus odată tatălui: „Tată, viața la oraș mă obosește mai tare decât munca la stână!”. Ion râde, dar în ochii lui se vede o umbră de dor. „Atunci am știut că n-o să uite niciodată de turmă. Poate nu va fi ciobăniță, dar o parte din ea tot aici va rămâne.”

În vacanțe, Ioana revine acasă și îl ajută la stână. „Când o văd cum îmbracă cojocul și mângâie oile, parcă simt că n-am trudit degeaba”, spune Ion, cu o mândrie tăcută.

Tradiția ca legământ

La stâna lui Mondoc, timpul pare să se fi oprit. Câinii stau culcați lângă saivan, iar fumul se ridică încet din ceaunul cu balmoș. Totul e simplu, firesc, curat.

„Am fost plecat o dată la rude, în străinătate. Frumos, dar parcă fără suflet. Aici, când vezi răsăritul peste deal, simți că trăiești cu adevărat.”

Pentru el, stâna nu e doar locul unde muncește, ci locul unde își simte credința mai aproape. În fiecare dimineață își face cruce, mulțumește pentru vreme și pentru animale.
„Așa am fost crescuți. Dacă uiți să te rogi, se răcește și inima.”

Între tradiție și modernitate

Povestea lui Ion și a fiicei sale e imaginea României de azi — o țară în care generațiile se despart între dorul satului și chemarea orașului.

„Nu condamn pe nimeni că pleacă. Dar dacă toți fug, cine mai ține turma? Cine mai duce talanga mai departe?”, întreabă el cu un oftat.

Mondoc nu visează la avere sau confort, ci la continuitate. „Să fie sănătate, să mai pot urca la stână, să vină Ioana acasă de sărbători. Asta îmi trebuie mie, nu palate.”

Un om, o stână, o lume întreagă

Când soarele apune peste Bughea, Ion Mondoc își privește turma coborând liniștită spre vale. În ochii lui se citește mândrie și împăcare.

„Aici mi-e locul. Cât o mai vrea Dumnezeu, o să stau cu mioarele mele.”

Într-o lume care aleargă după nou, el rămâne o ancoră în vechiul firesc – un om care nu și-a uitat rostul, un păstrător al unei lumi care dispare, dar care, prin oameni ca el, încă respiră.

Povestea lui Ion și Ioana reflectă un joc de forțe între tradiție și emancipare. În sat, icoanele, credința, rutina oieritului sunt temelia existenței. În oraș, facultatea, oportunitățile, mobilitatea sunt chemarea tinerilor.

Dar cât de mult poți schimba rădăcinile fără ca ele să te doară?

Surse: Evenimentul Muscelean, Youtube – România, Locuri și Meserii

Foto: Youtube – România, Locuri și Meserii