El trebuie să continue, să se dezvolte şi, mai ales, să se diversifice, dacă vrem să atingem şi noi gradul de perfecţionare şi de rentabilizare pe care-l are în prezent industria cărnii de vită din ţările cu zootehnie avansată.

Un asemenea demers este strict necesar, pentru că numai în acest fel inovaţia, transferul de tehnnologie şi restructurarea continuă pot face ca acest sector să funcţioneze pe verticală şi pe orizontală. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, numai organizarea pe sectoare de activitate poate atrage aici investiţii cu capital public-privat şi personal cu înaltă calificare multidisciplinară, în stare să conducă sectorul spre o zootehnie de precizie.

Lanţul lung al industriei cărnii de taurine

În ţările cu zootehnie avansată, industria de producere şi de prelucrare a cărnii de taurine este eficientă economic pentru că a fost structurată piramidal, având în vârful ei fermele de elită. Aceste ferme au menirea să producă tauri şi, ocazional, femele de mare valoare genetică, produşi testaţi după descendenţă, prin metoda BLUP sau genomic, atât pentru uzul propriu al fermelor respective, cât şi pentru satisfacerea necesarului de masculi în cea de-a doua categorie de exploataţii, numite ferme comerciale. O astfel de stratificare a fermelor are avantajul că zootehniştii amelioratori din fermele de elită se pot concentra pe obţinerea, prin selecţie, a unui progres genetic anual maxim, pe care să-l transfere apoi fermelor comerciale prin materialul seminal al taurilor pe care-i livrează acestora pentru reproducerea efectivelor. Fermele comerciale, la rândul lor, produc viţei şi tineret de un an şi peste această vârstă, de rasă pură şi hibrizi, pe care îi furnizează întreprinderilor de retail. Aceste unităţi finisează produşii în funcţie de cerinţele pieţei şi apoi îi vând unităţilor de prelucrarea cărnii (de sacrificare şi tranşare), care-i transformă în carcase şi în produse din carne pentru industria alimentară.
Deoarece animalele care-şi urmează drumul spre finisare prin toate unităţile de creştere şi finisare sunt mijloacele lor de producţie fundamentale, oamenii care le exploatează sunt cu toţii interesaţi, în gradul cel mai înalt, ca ele să fie cât mai productive, să producă marfă cât mai multă, de mai mare calitate şi la costuri minime. Astfel de animale se pot însă obţine doar pe două căi. Una este selecţia şi cealaltă este încrucişarea dintre rase şi dintre liniile zootehnice. Din aceste motive, la întocmirea programelor de ameliorare, zootehniştii geneticieni trebuie să aleagă, în funcţie de obiectivele de selecţie, puţine caractere, dar de mare complexitate genetică şi cu importanţă economică şi care să satisfacă pretenţiile tuturor întreprinderilor aflate pe lanţul din industria producerii, valorificării şi prelucrării cărnii de vită.

CINE POATE SĂ CLASIFICE TIPURILE DE FERME?

În primul rând, clasificarea fermelor este dictată de piaţă, cu cererea şi oferta ei. Apoi, asociaţiile de crescători ale raselor de carne pot estima care dintre exploataţii pot intra în categoria „elită” şi care sunt ferme comerciale. Dar această împărţire se poate face numai pe baza rezultatelor obţinute la competiţii şi prin estimări ale valorii de ameliorare a fiecărui animal de rasă pură, precum şi a locului pe care-l ocupă el în ierarhia pe scara valorii genetice. Numai o astfel de organizare poate să precizeze, cu obiectivitate, care dintre animalele care compun rasa la un moment dat merită să fie declarate mame şi taţi de tauri destinaţi să producă mai departe, prin împerechere, masculi şi femele valoroase care conducă, în viitor, evoluţia genetică a populaţiilor-rase. Altfel, fermele de selecţie nu-şi vor putea îndeplini scopul pentru care au fost create.

Articol publicat în revista Ferma nr. 22/249 (ediţia 15-31 decembrie 2019)