Pentru fermierii români, tranziţia agroecologică pare mai mult o povară decât o soluţie. Obligaţia de a lăsa terenuri necultivate sau restricţiile privind utilizarea produselor chimice ridică întrebări serioase: putem proteja mediul fără a sacrifica viitorul agriculturii?
Politica Agricolă Comună (PAC) promovează tranziţia agroecologică, un concept menit să integreze practicile agricole sustenabile în strategiile de producţie. Aceasta include măsuri precum rotaţia culturilor, utilizarea culturilor de acoperire, reducerea chimizării şi păstrarea unor suprafeţe necultivate pentru protejarea biodiversităţii. În teorie, aceste măsuri ar trebui să contribuie la protejarea resurselor naturale şi la adaptarea agriculturii la schimbările climatice. Şi, totuşi, există numeroase dificultăţi în ceea ce priveşte aplicarea lor.
Biodiversitate sau pârloagă?
Costel Buzatu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi fermieri din jud. Timiş, vede tranziţia ca pe o serie de compromisuri, uneori greu de înţeles. O măsură care l-a nemulţumit este obligaţia de a lăsa 2% din teren necultivat pentru protejarea biodiversităţii. „În teorie, această măsură ar trebui să protejeze flora şi fauna, dar în practică creează probleme, cum ar fi proliferarea buruienilor”, susţine acesta: „Dacă vom lăsa 2% din suprafaţă pârloagă, nu vom face decât să creăm condiţii perfecte pentru perpetuarea şi înmulţirea speciilor respective”.
El atrage atenţia că aceste buruieni consumă resursele nutritive acumulate în sol, reducând astfel fertilitatea terenurilor pe termen lung: ”Aceste buruieni vor consuma din rezerva acumulată în anii anteriori prin îngrăşămintele aplicate. Deci, dacă e să facem un bilanţ al fertilităţii naturale a solului, despre care ei spun că se îmbunătăţeşte, în realitate e tocmai invers, va sărăci”, avertizează bănăţeanul.
Rotaţia culturilor, o măsură necesară
Pentru Buzatu, rotaţia culturilor este, în schimb, o măsură logică şi necesară, pe care o aplică deja ca parte a strategiei sale de management. „Rotaţia culturilor reduce presiunea bolilor şi menţine echilibrul nutrienţilor din sol. Pentru că, dacă semeni aceeaşi cultură mai mulţi ani pe aceeaşi suprafaţă, apare oboseala solului. E un fel de epuizare, pentru că plantele extrag selectiv elementele nutritive din sol. Ce-i place grâului, nu-i place porumbului şi ce-i place porumbului, nu-i place florii soarelui. Spre exemplu, porumbul semănat în monocultură, timp de 5 ani, poate duce la apariţia carenţei de zinc. Eu practic oricum rotaţia culturilor, nu ca o măsură obligatorie, ci ca o măsură tehnologică. Presiunea bolilor este mult mai mare la o monocultură decât la o cultură care respectă rotaţia”, a ţinut să sublinieze proprietarul şi administratorul societăţii Avitea Cos din Becicherecu Mic, care pe lângă cultura mare, se ocupă şi de creşterea găinilor ouătoare.
Impactul economic al noilor reglementări
La rândul său, Ilie Popescu, fermier din jud. Olt, subliniază impactul economic al acestor măsuri. Deşi 2% cât se doreşte a fi teren necultivat nu este neapărat un procent mare, raportat la nivel naţional pierderile de producţie sunt cu adevărat însemnate. „Asta înseamnă 200.000 de hectare care se pierd pentru producţie. Şi totuşi, e mai bine decât 5%, cât era vorba iniţial. Observ însă că există o anumită flexibilitate în declaraţia APIA. Dacă nu respecţi condiţionalitatea cu rotaţia culturilor, poţi să pui mazăre pentru înverzire. Din ecoschemele astea, cel mai uşor pentru mine este adoptarea culturilor de acoperire”, a constatat administratorul şi proprietarul societăţii Olt Piess SRL din Slatina.
Intervenţii fitosanitare tot mai restrictive
De asemenea, reducerea soluţiilor de combatere chimică are un impact negativ asupra fermierilor, consideră acesta. Ilie Popescu atrage atenţia şi asupra diferenţelor între omologările produselor chimice din România şi cele din alte state UE. „La noi, multe produse sunt omologate cu concentraţii mai mici de substanţă activă, ceea ce reduce eficienţa lor. Vina este a producătorului, care încearcă practic să obţină un preţ bun reducând cantitatea de substanţă activă. Este adevărat şi că presiunea de boli este mai mare în Vest pentru că acolo se face agricultură intensivă de zeci de ani. Mă gândesc că asta ar putea fi o altă explicaţie privind diferenţele de omologare”, spune fermierul din Slatina, care exploatează 5.000 de hectare de teren.
Decizii politice neargumentate ştiinţific!
Alexandru Baciu, în schimb, consideră multe dintre măsurile impuse drept „abordări ideologice, fără fundament ştiinţific”. Un exemplu este recomandarea de a mări densitatea de semănat pentru a sufoca buruienile, măsură pe care o califică drept „o decizie luată din pix, fără a ţine cont de regulile agronomice”. Unele ecoscheme, spune el, sunt adevărate aberaţii. „Vrem tranziţie verde, dar nu punem nimic înapoi şi nici nu avem soluţii la aceste restricţii care ni se impun nouă, fermierilor”, se plânge Baciu.
El critică, de asemenea, lipsa de egalitate între fermierii din vestul Europei şi cei din Est, mai ales în ceea ce priveşte subvenţiile. „Dacă tot ne-au primit în UE, să beneficiem de aceleaşi avantaje, să fim pe picior de egalitate”, exclamă fermierul din Călăraşi. Acesta e însă de părere că o parte din vină o poartă chiar fermierii români. „De 35 de ani susţin că avem nevoie de o singură asociaţie profesională care să ne reprezinte interesele”, a motivat el lipsa de unitate în rândul agricultorilor.
O TRANZIŢIE CU DESTULE SEMNE DE ÎNTREBARE
Aşadar, în timp ce tranziţia agroecologică rămâne un obiectiv de dorit, realităţile din teren arată că aceasta vine la pachet cu provocări majore pentru fermierii români. Lipsa unei adaptări la nevoile locale, combinată cu diferenţele de resurse şi de sprijin oferit de statele membre, creează o presiune semnificativă asupra agricultorilor. Deşi principiile ecologice sunt lăudabile, aplicarea lor rigidă riscă să reducă nu doar producţia agricolă, ci şi motivaţia fermierilor de a continua să investească în acest sector. Tranziţia verde trebuie să fie sustenabilă nu doar pentru mediu, ci şi pentru cei care produc hrana!
