Mă iau după urma rămasă în colb,
Nu simt nimic şi parcă sunt orb.
Pornesc pe-o şuviţă de fir azuriu;
E apă(?) sau poate-i un drum prăfuriu…
Îmi stăruie-n minte ulciorul de lut
Plin cu „aghiazma” izvorului mut.

Tâmpla apasă pe umăr;
Păşesc ca pe-o altă planetă,
Crăpată, uscată, cu soare prea mult,
Cu oameni cu faţa zbârcită,
Speranţe pierdute mai de demult…

Porumbul îmi spune: „mi-e sete!”
Cartoful se plânge că-l strânge de brâu
Pământul fierbinte cu dor de pârâu.
Îmi strigă o plantă de soia
cu boabele şiştave şi frunzele moi:
„Mi-e sete de moarte, drag omule bun,
Simt că mă nărui şi mă descompun!”

…Aşteptăm de o vreme, de prea multă vreme
O faţă întoarsă spre omul de rând,
Spre ţăranul ce sufletu-şi screme
Şi-şi macină chinul plângând.
Aşteptăm să ne sece izvorul de lacrimi
Şi-apoi, obidiţi, dar puternici şi „răi”
Să ne-ostoim setea şi „zestrea” de patimi,
Să luăm Prutul şi Dunărea-n rând
Să vină cu noi pe câmpul flămând
Şi Jiul, şi Oltul, şi Mureşu-adânc,
Să stâmpere arşiţa verii şi-apoi
Să fie de toate, pentru ultimul prunc, dar nu pentru voi
Cei care vă credeţi cinstiţi şi eroi.
Căci mintea vi-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină…

…Ce-i inimă? Ţi-e foame? Vrem să trăim şi-atât!
S-avem grijă de oameni, să-i hrănim, să-i iubim,
Să ne scapere-n rouă şi-n sfântul pământ
O lacrimă caldă şi-o şoaptă de vânt…
Nu-i mult ce vă cerem, pentru noi e sublim:
Vrem apele ţării să se-oprească pe câmp
O clipă. Tristeţea le-ar face să nu plece nicicând
Văzând holdele sterpe şi ţărani lăcrimând…

…Mi-i somn, ce-nalt îi focul! Mă rog la Cel Ceresc!
Plâng. Ce gândeşte Ţara? Cerşesc şi plâng. Cerşesc!

de VASILE POP-SILAGHI