Şi lucerna cere tehnologie - Revista Ferma
7 minute de citit

Şi lucerna cere tehnologie

LUCERNA, o plantă de importanţă majoră în alimentaţia animalelor rumegătoare (bovine, ovine, caprine), ocupă în ţara noastră 45% din suprafaţa destinată culturilor furajere, semănate în teren arabil. Cu o producţie medie anuală relativ scăzută (cca 18 t/ha masă verde), lucerna asigură mai puţin de 20% din necesarul total de furaje fibroase pentru cele aproximativ 2,2 milioane UVM-uri de animale.

Lucerna_b

Producţia scăzută de biomasă, asociată şi cu o calitate modestă a furajului, este consecinţa nivelului de aplicare a tehnologiei de cultivare a lucernei, în special a modului de folosire a fertilizanţilor, pentru asigurarea unor condiţii optime de nutriţie a plantelor. Din acest punct de vedere, în proporţie de peste 70% din suprafaţa cultivată cu lucernă, în toată perioada de folosire (3-5 ani), în afara lucrărilor de recoltare (de cele mai multe ori cu întârziere), nu se aplică şi alte lucrări de întreţinere, cum sunt cele de fertilizare.
Viaţa plantelor depinde de aportul de elemente chimice existente în toate părţile constituente ale plantelor, dintre care azotul (N), fosforul (P) şi potasiul (K) au un rol esenţial. În cazul leguminoaselor, dacă necesarul de azot poate fi asigurat din cantitatea de N fixat pe cale biologică, fosforul şi potasiul sunt asigurate din rezervele solului şi din aplicarea îngrăşămintelor. Lucerna necesită cantităţi mai mari de fosfor şi de potasiu, la un nivel optim de 0,31-0,65% P şi 1,76-3,50% K (tabelul 1).

Trei elemente chimice, multiple beneficii
• Azotul este un element de bază al materiei vii, iar în plante, 80% din azotul total se regăseşte în proteine, 10% în structura acizilor nucleici, 5% în aminoacizi şi 5% în alţi compuşi. În toate plantele, inclusiv în lucernă, azotul participă la desfăşurarea unor procese şi la constituirea unor substanţe de natură metabolică: la constituirea unor substanţe cu rol structural (celule, ţesuturi, organe); este esenţial în creşterea şi dezvoltarea celulelor şi în sinteza de proteine; se regăseşte în structura hormonilor vegetali; participă la sinteza unor enzime ce catalizează reacţiile biochimice din plantă; alături de magneziu, intră în compoziţia clorofilei şi a unor vitamine. Carenţa în azot la lucernă se manifestă prin încetinirea drastică a creşterii şi dezvoltării plantelor, a etiolării şi îngălbenirii foliolelor, a scăderii rezistenţei la factorii externi. În cazul lucernei, ca şi la alte specii de leguminoase, deficitul de azot este determinat de o blocare a mecanismului biologic de fixare a azotului.
• Fosforul este un macroelement indispensabil în creşterea şi dezvoltarea corespunzătoare a plantelor de lucernă, contribuind la desfăşurarea proceselor energetice ale activităţii celulare (furnizează şi stochează energia necesară tuturor reacţiilor chimice celulare), la creşterea sistemului radicular şi al aparatului foliar, are rol catalizator în reacţiile de sinteză a zaharurilor, sporeşte gradul de toleranţă la variaţiile de temperatură, la boli şi la dăunători. În general, un conţinut optim de fosfor în plantele de lucernă asigură o dezvoltare viguroasă plantelor (inclusiv un ritm mai rapid de creştere după cosire), contribuie la îmbunătăţirea calităţii biomasei (cu 10-20% a conţinutului de proteină), o creştere a toleranţei la secetă şi la boli. Carenţa în fosfor se manifestă prin întârzierea creşterii plantelor, reducerea capacităţii de lăstărire, scăderea rezistenţei la secetă.
• Potasiul este considerat un element major pentru producţia lucernei, determinat de următoarele considerente: reglează regimul hidric al plantelor (diminuează coeficientul de transpiraţie şi creşte rezistenţa plantelor la ofilire, în timpul perioadelor de secetă şi arşiţă); activează un număr mare de sisteme enzimatice, cu rol important în sinteza substanţelor organice din plante (proteine, zaharuri, glucide); creşte rezistenţa la condiţiile stresante de mediu (rezistenţa la frig, la boli), prin dezvoltarea membranelor celulare care nu mai permit pătrunderea în ţesuturi a unor ciuperci şi bacterii, purtătoare de diferite boli; contribuie la stocarea conţinutului de zahăr în plante, influenţând direct rezistenţa secetă şi frig. Carenţa în potasiu apare la un deficit mai mic de 1,75% de potasiu în plantele de lucernă şi se manifestă prin scăderea rezistenţei plantelor la stres (secetă, frig, boli) şi prin apariţia pe marginea foliolelor, de pete de culoare albă, începând cu cele de la baza plantelor.

Fertilizarea de toamnă
Lucerna, prin producţia pe care o realizează, face parte din categoria speciilor care consumă cantităţi mari de nutrienţi din sol. Astfel, în perioada unui an de vegetaţie, cu o producţie ce variază în limite de 10-40 t/ha masă verde (sau 2,5-10,0 t/ha fân), lucerna extrage din sol următoarele cantităţi de elemente chimice: 60-400 kg/ha N, 12-48 kg/ha P, 60-400 kg/ha K, 60-400 kg/ha Ca, 7-28 kg/ha Mg, 4-16 kg/ha S (tabelul 2).
În medie, o tonă de masă verde de lucernă exportă din sol: 6,0 kg azot, 1,2 kg fosfor, 6,0 kg potasiu, 6,0 kg calciu, 0,7 kg magneziu şi 0,4 kg sulf. În condiţiile în care nu se asigură acest consum optim de elemente nutritive, scade producţia şi calitatea furajului, se reduce durata de folosire şi gradul de profitabilitate al culturilor de lucernă.
În ultimele decenii, ca urmare a sistemului de agricultură practicat în ţara noastră, se estimează că pe cel puţin 40% din suprafaţa agricolă a ţării, solul are un conţinut scăzut sau foarte scăzut de azot, fosfor şi potasiu. Această situaţie determină aplicarea, inclusiv la culturile de lucernă, a unor tehnologii de optimizare a fertilizanţilor chimici sau organici, în concordanţă cu nivelul de aprovizionare al solurilor în elemente nutritive şi al menţinerii echilibrului între ieşiri (prin export de către plante) şi intrări (aplicare de îngrăşăminte) în limite optime. În această situaţie se recomandă, pentru lucernă, aplicarea anuală (în primul an înainte de semănat, iar în anii următori după încheierea vegetaţiei toamna) a următoarelor doze de îngrăşăminte (substanţă activă): 50-70 kg/ha îngrăşăminte cu fosfor (superfosfat, complexe) şi 100-150 kg/ha îngrăşăminte cu potasiu (sare potasică, complexe). Deoarece lucerna, prin simbioză cu bacteriile fixatoare de azot, îşi asigură necesarul de azot în proporţie de 70-80% (între 200-400 kg/ha/an), nu se recomandă aplicarea anuală a îngrăşămintelor cu azot, decât în primul an, înainte de semănat (N50-70 kg/ha ).

pH-ul optim pentru producţii maxime
Reacţia solului (pH) constituie un factor foarte important în realizarea unei culturi reuşite de lucernă, cunoscând că această specie are o rezistenţă scăzută la reacţia acidă a solului. Studiile efectuate au arătat că potenţialul optim de creştere şi dezvoltare al plantelor de lucernă se manifestă în intervalul de pH cuprins între 6,5 şi 7,5, când producţia de biomasă este la nivel maxim (tabelul 3). Sub limita de pH – 6,5 (până la 4,5), producţia scade puternic, sub 65% din cel maxim. Pentru tamponarea reacţiei acide a solurilor (cu deficit mare de calciu) şi crearea unor condiţii favorabile de creştere pentru plantele de lucernă se recomandă aplicarea anuală, toamna (după încheierea vegetaţiei), a unei doze de o tonă de oxid de calciu.
Valoarea biologică, ecologică, economică (furajeră) şi estetică îi conferă lucernei, şi în noile sisteme de agricultură, statutul de specie agricolă emblemă pentru agricultura durabilă.

TABELUL 1: CONŢINUTUL DE FOSFOR ŞI DE POTASIU AL PLANTELOR DE LUCERNĂ

 tab0_b

TABELUL 2: CANTITĂŢI DE NUTRIENŢI EXPORTATE DIN SOL DE PLANTELE DE LUCERNĂ PRIN PRODUCŢIA REALIZATĂ

 tab1lucernao217_b

TABELUL 3: INFLUENŢA pH-ULUI SOLULUI ASUPRA PRODUCŢIEI DE LUCERNĂ

tab2lucernao217_b

Un articol publicat în revista Ferma nr. 18/201 (editia 15-31 octombrie)

Cisteste si...

Recomandările redacției
Ultimele articole
Citește mai multe știri →