În urma cercetărilor multianuale întreprinse în diferite zone ale României, s-a ajuns la concluzia că cele mai bune rezultate la semănatul grâului de toamnă se obţin atunci când de la răsărirea plantelor până la venirea iernii rămân 40-50 de zile în care plantele să vegeteze normal, în care să acumuleze o sumă de grade de 450-550oC (temperaturi mai mari de 0oC). Teoretic, perioada optimă pentru semănatul grâului de toamnă corespunde cu cea în care temperatura aerului scade la 13-15oC şi se încheie atunci când se înregistrează 8-9oC.

Riscuri colaterale
În ultimii ani, toamnele au fost din ce în ce mai lungi şi mai secetoase. În unele cazuri s-au semnalat variaţii mari de temperatură, fie a fost „vară” în mijlocul toamnei (cu peste 30oC la mijloc de octombrie), fie au fost temperaturi de iarnă şi chiar zăpadă (cum s-a întâmplat în octombrie 2014 şi chiar anul acesta).
În toamna acesta seceta a dat bătăi de cap fermierilor. Pe de o parte, rezerva de apă a solului, pe adâncimea 0-20 cm, a fost scăzută în multe zone, pe de altă parte nu s-a putut pregăti corespunzător terenul pentru înfiinţarea culturilor de grâu sau orz de toamnă. Au fost situaţii când după secetă a venit ploaia (cu peste 100 mm înregistraţi în mai puţin de două zile), întârziind şi mai mult semănatul.
Fiind păţiţi, mulţi fermieri au început să semene grâul mai timpuriu, unii chiar cu 2-3 săptămâni mai repede faţă de epoca optimă. Dar semănatul prea timpuriu nu aduce întotdeauna beneficii. Toamnele fiind mai lungi şi mai călduroase faţă de medie, există riscul ca grâul să ajungă în iarnă prea dezvoltat, cu consecinţele de rigoare privind rezistenţa plantelor la îngheţ. De asemenea, semănatul prea timpuriu creşte riscul atacului muştelor cerealelor.

Pagube între 25 şi 40%
• Atacul de toamnă apare când plantele sunt în faza de 2-3 frunze. La începutul perioadei de vegetaţie, atacul are loc în zona unde este situat mugurele de creştere. Plantele afectate au frunza centrală îngălbenită, iar dacă aceasta este smulsă, se desprinde cu uşurinţă. Plantele dăunate fie pier, fie supravieţuiesc, dar sunt mai slab dezvoltate, având baza tulpinii îngroşată şi prezentând o înfrăţire exagerată. Între frunzele de la baza tulpinii se găseşte larva.
• Primăvara, după formarea paiului (sau chiar mai târziu, la înspicare) în cultură putem observa plante albe, uscate, înconjurate de fraţi verzi. Dacă despicăm plantele uscate, la bază găsim larva aflată în diferite stadii de dezvoltare. Atacul este cu atât mai periculos cu cât plantele sunt mai mici. Dacă survine când plantele sunt mai avansate în vegetaţie, atunci consecinţele sunt mai reduse. În cazul în care avem mai mult de o larvă/plantă, pagubele de producţie sunt vizibile. Există situaţii (mai rar întâlnite în ultima perioadă) când sunt 3-6 larve/plantă, caz în care plantele se încovoaie sub formă de cârjă, frunzele atacate prezentând perforaţii alungite dispuse în rânduri transversale. Datele din literatura de specialitate menţionează că în caz de atac ridicat pagubele de producţie cauzate de larvele diferitelor specii de muşte ale cerealelor sunt cuprinse între 25 şi 40%.

Măsuri agrotehnice ca mijloace de prevenţie
• O primă cale de prevenţie este semănatul cerealelor la epoca optimă. Însământarea prea timpurie, practică des întâlnită în ultimii ani, oferă o şansă în plus acestor dăunători, şi, pe termen lung, stimulează creşterea populaţiilor dipterelor dăunătoare din culturile de cereale. În urma cercetărilor efectuate la noi în ţară, s-a ajuns la concluzia că în cazul plantelor răsărite după data de 1 octombrie, frecvenţa plantelor atacate este mult redusă, deoarece adulţii sunt pe cale de dispariţie.
• O altă măsură de prevenire a atacului este evitarea monoculturii. Cultivarea grâului pe aceeaşi solă mai mulţi ani la rând are drept consecinţă sporirea populaţiilor dipterelor dăunătoare.
• O recomandare clasică se referea la efectuarea arăturilor la adâncimea de 15-20 cm după recoltarea grâului, pentru încorporarea stadiilor hibernante (pupe) aflate la baza tulpinilor de grâu. Însă, în prezent, tot mai mulţi fermieri adoptă sistemul de lucrări minime ale solului.
• De asemenea, este importantă asigurarea unei fertilizări raţionale şi echilibrate (pe baza cartării agrochimice) pentru asigurarea unui start cât mai bun al culturilor. Plante bine dezvoltate înseamnă şanse mai mici de a fi atacate de larvele muştelor cerealelor.
• Cercetări efectuate de-a lungul timpului la noi în ţară au scos în evidenţă faptul că tratamentul seminţelor cu un insecticid sau insectofungicid, pentru combaterea larvelor gândacului ghebos (Zabrus tenebrioides), au avut drept efect şi reducerea populaţiilor de diptere dăunătoare. În prezent mulţi fermieri folosesc la tratamentul seminţelor doar un fungicid (în cele mai multe cazuri substanţa activă tebuconazol).
În concluzie, este important să ne gândim de două ori înainte, dacă vrem să semănăm mai timpuriu grâul. În unele cazuri putem avea beneficii pe termen scurt sau mediu, dar în cele mai multe situaţii, pe termen lung s-ar putea să avem probleme.

LARVELE SUNT AGENŢII DE DĂUNARE
În condiţiile din România, există un complex de specii de diptere care pot dăuna cerealele de toamnă. Cele mai cunoscute sunt: musca suedeză (Oscinella frit), musca galbenă a cerealelor (Chlorops pumilionis), musca cenuşie a cerealelor (Delia coarctata), musca neagră a cerealelor (Phorbia securis), opomiza cerealelor (Opomyza florum) sau musca de Hessa (Mayetiola destructor).
Larvele acestor specii de diptere sunt cele care dăunează plantele de grâu, fie toamna devreme, fie primăvara. Cu excepţia muştei de Hessa (Mayetiola destructor), nu există deosebiri foarte mari între larvele diferitelor specii de muşte. Tocmai de aceea, sunt denumite generic „complexul de muşte dăunătoare ale cerealelor de toamnă”. Doar un ochi avizat ar putea deosebi specia, în urma analizei la binocular, după caracterele morfologice ale larvelor. În general, larvele sunt apode, acefale, cu aspect viermiform, de culoare albă sau gălbuie (verde-deschis în cazul speciei Chlorops pumilionis), corpul fiind turtit şi rotunjit spre partea posterioară şi ascuţit anterior. Aparatul bucal al larvelor este foarte dezvoltat, prezentând croşete mandibulare prevăzute cu mai mulţi dinţi. Unul dintre criteriile de identificare sistematică a larvelor acestor specii analizează croşetele mandibulare (forma, prezenţa dinţilor, numărul acestora etc). La completa dezvoltare, larvele măsoară 4-5 mm (în cazul Oscinella frit), 6-7 mm (în cazul Chlorops pumilionis), 7-8 mm (Opomyza florum).

Un articol publicat în revista Ferma nr. 20/203 (editia 15-30 noiembrie)