Aceste două beneficii ale selecției genomice sunt susținute de următorii factori:  

• selecția genomică poate preciza valoarea genetică a animalului cu mai multă acuratețe decât metodele clasice de apreciere fenotipică și genealogică, deci crește gradul de siguranță în stabilirea valorii potențiale de ameliorare a individului.

• estimarea valorii de ameliorarea a individului se poate face în momentul nașterii individului, ceea ce reduce drastic intervalul dintre generații de la cinci ani la câteva luni. 

• selecția genomică, datorită costurilor sale joase, poate să ia în analiză mai mulți indivizi din aceeași generație, deci permite o sporire considerabilă a intensității de selecție și, în consecință, se pot aprecia multe animale din care se aleg puține pentru a produce generația următoare. 

Zootehniștii amelioratori au stabilit, fără putință de tăgadă, că îndeplinirea într-un grad cât mai mare a celor trei factori precizați anterior are ca efect sporirea cu aceeași câtime a ameliorării caracterelor într-un an, deoarece valoarea ecuației progresului genetic este determinată de produsul dintre precizia estimării valorii de ameliorare (care trebuie să fie cât mai mare), împărțită la intervalul de generație (care trebuie să fie cât mai mic). 

De ce apar diferențe între rasele de carne și cele de lapte?

Experiența practică a geneticienilor zootehniști din țările cu zootehnie avansată au ajuns la concluzia că selecția genomică aplicată la rasele de taurine de carne nu are efecte asemănătoare cu nivelul obținut la rasele de lapte. Explicația constă în aceea că panelurile (kiturile) de SNP-uri folosite pentru stabilirea valorii genetice aditive a indivizilor (valoarea de ameliorare) la rasele de lapte nu sunt valabile și pentru rasele de carne. 

Acest lucru se întâmplă, în primul rând, pentru că kiturile de zeci de mii de SNP-uri utilizate la rasele de lapte au fost „calibrate” pe populații de referință numeroase, a căror valoare de ameliorare se cunoștea cu cea mai mare probabilitate stabilită prin testul de descendență (mai ales a taurilor). La rasele de taurine de carne calibrarea kiturilor de snipuri (care înseamnă de fapt asocierea constituției acestora cu performanțele cunoscute ale unui grup cât mai numeros de animale dovedite prin testul de descendență) se poate face doar aproximativ, deoarece în acest caz testul de descendență pentru caracterele de carne nu se face sistematic, așa cum e la rasele de lapte. 

În al doilea rând, panelurile de snipuri folosite la aprecierea genomică a animalelor aparținătoare raselor de lapte nu se potrivesc pentru rasele de carne, deoarece și arhitectura genetică (poziția, numărul și mărimea locilor cantitativi QTL) a caracterelor care se manifestă în cantitatea și calitatea cărnii este diferită la rasele de carne față de cele care excelează în producția de lapte sau cele cu producție mixtă. Pentru înlăturarea acestor dificultăți geneticienii zootehniști au creat și încercat paneluri de snipuri cu densitate mai mare (700.000 de snipuri în loc de 50.000 sau 7000 de SNP-uri), precum și calibrarea acestora pe populații de referință aparținătoare mai multor rase de carne. Rezultatul studiilor a fost o sporire a preciziei stabilirii valorii de ameliorare de doar 10%.

În al treilea rând, pentru că o mare parte dintre caracterele care dau producția de carne au o heritabilitate redusă (se transmit mai puțin la descendenți) și, în consecință, doar kiturile cu mare densitate de snipuri au suficientă precizie în estimarea valorii de ameliorare a individului. 

Întrucât rentabilitatea raselor de carne este condiționată nu numai de viteza de creștere a animalelor tinere și de masa vie pe care o atinge animalul la vârsta adultă, ci și de calitatea reproducerii, a ușurinței la fătare, de eficiența furajelor, de longevitate, de rezistența la îmbolnăviri, dar și de compoziția carcasei și de calitatea cărnii – care se măsoară cu mare greutate și mai ales la costuri mari -, este absolut necesară integrarea selecției genomice în sistemul de ameliorarea practicat pe bază de estimare fenotipică și genealogică pentru accelerarea progresului genetic pe unitatea de timp (un an).

SOLUȚII PENTRU CRESCĂTORII ROMÂNI DE ANGUS

Literatura de specialitate arată că metodele selecției genomice la rasele de carne, deși sunt mai puțin sigure, se aplică cu eficiență medie în SUA, Australia, Franța, Anglia și Germania mai ales pentru rasa Aberdeen Angus, dar și cu anumite ajustări la alte rase de carne. De aici se poate deduce că fermierii care cresc rasa Angus pură, importată în România, ar putea să încerce să folosească pentru ameliorarea efectivului lor de femele panelurile de snipuri utilizate de cei din alte țări.

Articol publicat in revista Ferma nr.6(167) 1 – 14 aprilie 2016