După stadiul de 3-4 frunze, pot apărea tulburări de nutriţie. Identificarea acestora permite luarea de acţiuni corective pentru a minimiza impactul acestora asupra productivităţii.  

Mai trebuie pus un diagnostic corect! Cauza principală a unei deficienţe poate fi într-adevăr mascată de tulburări legate de climă, agronomie sau dezechilibredenutriţie. Simptomele pot varia, de asemenea, în funcţie de varietate.

Cerinţele porumbului pentru fiecare dintre elementele majore, azot (N), fosfor (P) şi potasiu (K), variază în timpul ciclului său în moduri specifice. 

De exemplu, azotul este esenţial pentru producerea de biomasă. Absorbţia lui este importantă între stadiul de 8-10frunzeşi stadiul de rumenire a mătăsii, fiind maximă la înflorire. 

Absorbţia potasiului urmează construcţia aparatului vegetativ, iar cea a fosforului este regulată pe tot parcursul ciclului, dar cerinţele sunt mult mai mici.

Oligoelementele joacă şi ele un rol important în dezvoltarea porumbului, dar sunt absorbite în cantităţi foarte mici: în jur de 1 kg/ha de mangan de exemplu. Cu toate acestea, dacă se epuizează, atunci devine un factor limitativ pentru creşterea şi producţia culturilor.

Mostre de porumb din boabe din elementele la care este cel mai sensibil (Inrae Bordeaux):

Mai multe cauze posibile ale deficienţelor

Plantele cu deficit de unul sau mai multe oligoelemente prezintă adesea simptome caracteristice, cum ar fi decolorarea frunzelor, albirea cornetelor, anomalii de creştere (plantă pipernicită sau deformată, moartea punctelor de creştere etc.). 

Analizele de sol oferă conţinutul de nutrienţi uşor asimilabili, potenţial disponibili plantei prin soluţia din sol. Este deseori interesant să îl folosim pentru a înţelege pe deplin originea deficienţei şi, astfel, să diferenţieze o deficienţă adevărată (prezenţa insuficientă a oligoelementului în mediu) de o deficienţă indusă. Aceasta din urmă are ca rezultat o asimilare insuficientă a elementului de către plantă din cauza caracteristicilor fizico-chimice ale solului (pH, textură, umiditate, nivel de materie organică etc.) sau climei (exces de apă etc.). Deficienţele cel mai frecvent observate (zinc, mangan) sunt adesea induse.

Practicile agricole influenţează, disponibilitatea elementelor minore, cele două practici având cele mai puternice efecte fiind drenarea şi aplicarea amendamentelor cu calciu. Prin creşterea pH-ului, de exemplu, disponibilitatea molibdenului (Mo) creşte. Dimpotrivă, disponibilitatea altor câteva elemente minore (zinc, cupru, mangan, bor şi fier) scade, mai ales la pH peste 6,8. Astfel, pH-ul poate fi un indicator al riscului potenţial de deficienţă.

Obiectivul fertilizării este de a satisface nevoile nutritive ale plantei prin completarea aprovizionării solului cu elemente minerale. Întreţinerea şi corectarea trec prin aporturi în sol mai degrabă decât prin vegetaţie, cu excepţia manganului pentru care aportul foliar este singurul eficient.

Cum se recunosc accidentele de porumb?

Diagnosticarea se bazează pe trei paşi:

1. cunoaşterea traseului tehnic şi trecutul cultural al parcelei;

2. observarea stadiul de dezvoltare a culturii şi distribuţia simptomelor;

3. stabilirea diagnosticului prin descrierea simptomelor.

Deficit de azot

Azotul este, alături de apă, unul dintre principalii factori de producţie ai porumbului. Deficienţele sunt rare în cultivarea convenţională. Ele pot fi rezultatul unei dificultăţi temporare în alimentarea cu apă, care permite transferul de azot către plantă sau, altfel, competiţia buruienilor mobilizând azotul disponibil în detrimentul culturii.

Carenţa de azot se poate recunoaşte cu uşurinţă prin următoarele: scade ritmul de creştere al plantelor (rămân mici, îşi schimbă culoarea în verde-gălbui; pe frunze apar pete necrozate în formă literei „V“ cu vârful îndreptat spre baza frunzei; pe frunze, petele necrozate cresc de la vârf spre bază şi din interior spre exterior). 

De asemenea, tulpinile rămân subţiri; ştiuleţii slab dezvoltaţi, incomplet acoperiţi cu boabe.

Deficit de mangan

Această deficienţă se observă pe soluri iniţial acide, nisipoase sau lutoase, al căror pH a fost excesiv crescut. Se întâlneste şi în solurile afânate bogate în materie organică şi/sau bogate în calcar activ, cu pH > 8.

Manganul devine foarte solubil atunci când pH-ul apei este sub 5,5. Acest element devine toxic atunci când concentraţia sa în soluţia de sol depăşeşte 4 ppm (µg/kg). Astfel, această toxicitate este mai probabil să apară în solurile acide slab drenate. Dimpotrivă, solubilitatea manganului este mai mică în solurile excesiv de drenate, cum ar fi solurile nisipoase grosiere. Această deficienţă poate fi indusă şi în prezenţa nematodelor.

Deficit de magneziu

Este neobişnuit, agravat de aciditate (pH mai mic de 5,5) şi determină reduceri variabile semnificative ale randamentului.

Deficit de fosfor 

Adevărata deficienţă de fosfor este foarte rară. Nu trebuie confundat cu pseudo-deficienţa sau deficienţa indusă. În cazul carenţei, frunzele plantelor de porumb devin roşii-violacee începând de la vârf şi avansând spre teacă, cuprinzând tot aparatul foliar. Frunzele se pot usca, iar creşterea va fi întârziată.

Deficit de fosfor indus

Deficienţa este comună şi rezultă din dificultatea plantelor de a se hrăni cu fosfor, care este totuşi prezent în sol. Se manifestă tot prin colorări roşii-violacee, însă, în acest caz simptomele sunt vizibile mai mult pe marginea limbului foliar, iar prima frunză, cea rotunjită, nu este afectată.

Deficit de potasiu

Apare în solurile cu disponibilitate scăzută de potasiu, nu sau puţin fertilizate. În plus, rotaţia culturilor în care sunt exportate toate părţile aeriene (furaje de porumb, pajişti cosite, cereale cu paiele îndepărtate) sau răsturnarea pajiştilor foarte vechi neîngrijite reprezintă un factor de risc suplimentar.

La început se poate observa îngălbenirea marginilor limbului foliar de la extremităţi spre nervura centrală, paralelă cu aceasta, apoi uscarea acestora începând de la vârf. Simptomele apar de obicei pe frunzele mature.

Deficit de sulf

Este limitat la solurile nisipoase, expuse la legivare. Se recunoaşte după aspectul gălbui al porumbului în ceea ce priveşte mai ales frunzele cele mai tinere. Această îngălbenire se caracterizează printr-o decolorare mai pronunţată la baza limboului frunzei.

Deficit de zinc

Zincul este implicat în reglarea metabolismului plantelor. Adevăratele deficienţe sunt rare. Pe de altă parte, pseudo-deficienţele sunt frecvente în soluri cu textură nisipoasă sau lutoasă, pe solurile reci şi umede, pe cele cu conţinut mare de fosfor şi pe cele cu pH ridicat.

Pe treimea inferioară a frunzelor tinere, lângă nervura principală, apar zone de decolorare sub formă de benzi, limbul foliar devine translucent şi se usucă în timp ce marginile frunzelor rămân verzi. Frunzele care ies din cornet au un aspect albicios, iar cele de la bază nu sunt afectate.

Nu confundaţi deficitul de zinc cu problemele de fitotoxicitate!

Intoxicaţia cu amoniac

Această intoxicaţie este consecinţa unei absorbţii intense de azot amoniacal de către răsadurile de porumb.

Deficit de bor

Un deficit de bor poate avea consecinţe grave asupra producţiei, dar este foarte rar observat.

Nu confundaţi deficitul de bor cu atacurile dăunătorilor!

Bor în exces

Problemă rară, observată la localizarea îngrăşământului de pornire (microgranule) care conţine bor în rândul de seminţe.

Marian MUŞAT

Sursele: Arvalis-Plant Institute – Franţa; Compania Syngenta