În 1989, sistemul american (National Research Council) implementează conceptul de proteină nedegradabilă, astfel că proteina brută a unei materii prime a fost clasificată în:
• proteină degradabilă în rumen (utilizată de microsimbionti pentru a sintetiza proteina microbiană);
• proteină nedegradabilă în rumen (disponibilă direct în intestinul subţire).
Asigurarea necesarului de aminoacizi
Cerinţele de proteină bypass sunt influenţate de vârsta animalului şi de producţie. Astfel, cu cât animalul este mai tânăr şi producţia mai ridicată, cu atât necesarul de proteină bypass creşte. O situaţie particulară o reprezintă vacile fătate recent, pentru că substanţa uscată ingerată este relativ scăzută cantitativ şi astfel cresc cerinţele de proteină.
Administrarea unei raţii cu un conţinut ridicat de proteină nu reprezintă cea mai bună soluţie, deoarece capacitatea de metabolizare a microsimbionţilor este depăşită, fapt ce duce la pierderea unei cantităţi importante de proteină nedegradată. Acest lucru înseamnă pierdere de bani, ţinând cont de faptul că proteina este unul dintre cei mai scumpi nutrienţi.
Cercetările au avansat până la nivel de aminoacizi, chiar dacă în acest moment nu sunt la acelaşi nivel cu monogastricele; aceasta deoarece în cazul rumegătoarelor trebuie să hrăneşti nu un organism, ci cel puţin două (animalul ca atare, flora ruminală bacteriană, protozoarele ruminale etc.). În acest sens, se ştie că principalii aminoacizi limitativi ai producţiei de lapte sunt lizina şi metionina.
Necesarul de aminoacizi este asigurat atât de proteina ce scapă de degradarea microsimbionţilor aflaţi în rumen (proteina bypass sau nedegradabilă), cât şi de proteina microbiană rezultată în urma fermentaţiei ruminale.
Şrotul de soia, cel mai utilizat supliment proteic
Şrotul de soia este cel mai utilizat supliment proteic în raţiile vacilor de lapte şi ale tăuraşilor la îngrăşat. Are o palatabilitate ridicată, iar profilul de aminoacizi pe care-i conţine este bine balansat şi cu biodisponibilitate crescută, comparativ cu alte şroturi.
Dintre toate nutreţurile proteice utilizate în hrana animalelor, şrotul de soia conţine cel mai mare procent de aminoacizi esenţiali, respectiv 45,3% (NRC 2001). Totuşi, în România şrotul de soia nu pare să aibă acelaşi succes, chiar şi în condiţiile în care tot mai multe ferme au importat vaci cu potenţial genetic ridicat.
Cu toate acestea, profilul bogat de aminoacizi al şrotului de soia este disponibil ca atare numai într-o proporţie de 25% până la 35%, restul fiind procesat de microsimbionţii ruminali în proteină de origine microbiană.
Deoarece proteina de origine microbiană are, de cele mai multe ori, acelaşi profil de aminoacizi indiferent de structura raţiei sau de tipul de concentrat proteic folosit, cercetările au fost orientate către protejarea aminoacizilor conţinuţi în şrotul de soia, pentru ca aceştia să fie absorbiţi direct în intestinul subţire.
Pentru a creşte acest procent, atât şrotul de soia cât şi soia ca atare au fost supuse la diferite tratamente cum ar fi extrudarea, prăjirea, lignosulfonarea etc. În urma acestor tratamente aplicate, disponibilitatea directă a aminoacizilor a crescut până la 79,4 la sută (NRC 2001).
COMPARAŢIE ÎNTRE DIFERITE NUTREŢURI PROTEICE
Articol publicat în revista Ferma nr. 3(70)/2009
