Oamenii au devenit conştienţi de existenţa poluării şi a consecinţelor acesteia abia în era industrială, cu toate că anumite forme de poluare au existat dintotdeauna. În mediul rural, chiar şi în cele mai feerice zone, există alături de factorii sanogeni şi anumite forme de poluare intradomestică, care coexistă cu formele de poluare majoră, de natură exogenă, frecvent industrială.

Pentru sănătate, este importantă mai ales poluarea apei de fântână, care poate fi cauza unor îmbolnăviri acute la persoanele nou-venite, fără să producă semne de boală vizibile la persoanele rezidente.

Viaţa la ţară este, îndeobşte, considerată ferită de riscurile şi consecinţele poluării majore a mediului prin industrie, mijloacele de transport şi alţi factori. De regulă, mediul ambiant din zona rurală se dovedeşte a fi mai curat, cu însuşiri sanogene reale, chiar şi tămăduitoare, prin aerul curat, bogat în aeroioni negativi, apa minerală, biologic activă şi produsele vegetale lipsite de nitraţi, pesticide, metale grele şi alţi poluanţi.

Aşa se explică tendinţa de migrare a populaţiei înstărite spre periferia oraşelor şi chiar spre zonele mai îndepărtate, pentru odihnă şi recreere. Dar, nu de puţine ori, vizita sau vacanţa la rude şi prieteni din zonele deluroase sau montane, pline de feerie, cu o floră şi o faună bogată, pot fi la originea unor îmbolnăviri, de natură infecţioasă sau parazitară, transmise mai ales pe calea apei.

Astfel de împrejurări sunt asociate cu un fenomen de poluare intradomestică, care îşi are originea în ignorarea unor cicluri patogene, deosebit de vechi, cu efecte lente şi manifestări şterse la localnici, adeseori acute la vizitatori, declanşate chiar şi numai după câteva ore de la astâmpărarea setei cu prima cană de apă.

Pentru înţelegerea acestui fenomen, destul de răspândit, voi încerca să descriu câteva elemente specifice habitatului dintr-un sat ipotetic, ca destinaţie preferată pentru vacanţele de recreere.

Factorii favorizanţi

Poluarea intradomestică a apei este caracteristică satelor care nu dispun de o alimentare centralizată cu apă potabilă şi nici de canalizare pentru evacuarea apelor uzate. Alimentarea cu apă în astfel de localităţi se face din stratul acvifer freatic, respectiv din primul strat subteran de apă, expus poluării şi nu din apele de adâncime, care sunt mult mai bine protejate de poluare. Caracteristicile apei subterane depind de eficienţa de filtrare a solului, de adâncime şi alţi factori.

În procesul de filtrare, apa se debarasează de suspensii şi solubilizează unele substanţe, mineralizându le. Dacă stratul filtrant de sol este de calitate bună şi destul de gros, microorganismele prezente în apa de infiltraţie vor fi reţinute şi inactivate, iar substanţele organice descompuse. Din păcate, în numeroase localităţi, mai ales în vestul ţării, apa freatică se află la o adâncime foarte mică (1-5 m) şi este expusă poluării de toate tipurile.

De regulă, localităţile preferate pentru odihnă şi turism rural sunt plasate în zonele colinare sau montane, de a lungul unor râuri. De o parte şi alta a râului, flancat de drumul principal, pe cei doi versanţi, cu pantă lină, se dispun gospodăriile ţărăneşti, cu casa la stradă, având fântâna în faţa casei sau în curte. Partea posterioară a curţii este rezervată, de obicei, grajdului, care în gospodăriile prospere este cel puţin la fel de mare ca şi casa de locuit.

În spatele grajdului, pe o  parte se află platforma de gunoi şi pe cealaltă parte latrina. Distanţa de la platforma de gunoi şi latrină, până la fântâna, din aval, nu depăşeşte 15-25 de metri. Normele de igienă prevăd ca amplasarea fântânilor să fie în amonte de eventualele surse de impurificare a apei, la o distanţă de cel puţin 50 m de platforma de gunoi, adăposturile de animale, latrine şi 100-200 m de malul râurilor şi lacurilor.

Majoritatea fântânilor sunt construite prin săpare (diametrul 1-2 m), prin forare (diametrul 100-1000 mm) sau mai rar prin înfigerea unor ţevi.

Puţurile săpate au o secţiune circulară şi o adâncime ce nu depăşeşte 5-10 m. Pereţii puţului se căptuşesc cu zidărie de piatră, beton sau beton armat, care nu trebuie să modifice proprietăţile apei şi să fie rezistente la umezeală.

Tuburile prefabricate din beton armat sunt de preferat, deoarece îndeplinesc condiţiile de igienă şi de exploatare, dar sunt mai scumpe şi numai rareori folosite. Rosturi deschise (orificii) pentru pătrunderea apei trebuie să fie doar în dreptul stratului acvifer captat, la o anumită adâncime, astfel ca infiltraţiile orizontale cu substanţe organice şi microorganisme să fie cât mai limitate.

Din păcate, această cerinţă nu prea este cunoscută, iar constructorii de fântâni preferă zidăria de piatră, care nu protejează fântâna de poluarea externă prin infiltraţiile laterale, dinspre platforma de gunoi, grajd şi latrină. Ghizdurile diferă ca mod de construcţie, dependent şi de tradiţiile locale şi de modul de scoatere a apei.

Obişnuit, ghizdurile au o înălţime de 70-100 cm şi se realizează din diferite materiale de construcţie. Sunt preferate cele din beton, care permit o bună îmbinare cu pereţii fântânii, în scopul evitării infiltrării apei de şiroire. Se recomandă acoperirea fântânii, atât pentru prevenirea accesului insectelor, căderea păsărilor, cât şi a prafului şi a precipitaţiilor.

Tipuri de fântâni

În ţara noastră, după modul de scoatere a apei, deosebim: fântâni cu găleată; fântâni cu cupe elevatoare; fântâni cu pompă. Fântânile cu găleată sunt cele mai răspândite în localităţile rurale. Scoaterea găleţii se face, de cele mai multe ori, cu un lanţ fixat de găleată, care se rulează pe un lemn rotit de o manivelă sau de o roată.

Ajunsă la suprafaţă, găleata este apoi apucată cu mâinile (adeseori murdare) şi golită într-o altă găleată, care poate prezenta pe exterior pământ/gunoi, operaţiunea făcându-se deasupra ghizdului sau alături. O variantă îmbunătăţită a fântânii cu găleată este fântâna cu vărsare automată (fig.1).

Aceasta prezintă o bară fixă care răstoarnă găleata ajunsă în poziţia de sus într un jgheab lateral, prin care apa iese în exterior. Fiind acoperită şi găleata răsturnându se mecanic, fără intervenţia omului, se asigură într o mai bună măsură protecţia apei faţă de impurificări.

Fântânile cu cupe elevatoare sunt şi mai avantajoase, dar extrem de rare în ţara noastră. Prezintă mai multe cupe metalice, care pot fi prinse de o bandă rulantă sau de nişte cabluri de oţel, ce formează un cerc închis şi rulează în jurul unui sul din lemn sau din metal, pus în mişcare de rotaţie printr o manivelă sau de o roată exterioară. După ridicare, cupele pline de apă se varsă automat într un jgheab, de unde apa se scurge în jet continuu.

Fântâna cu pompă este pe cale de extindere în prezent, având avantajul că asigură o bună protecţie contra poluării din exterior (fig.2). Pereţii acestui tip de fântână se construiesc din beton şi deasupra ghizdului se pune o placă de beton, care serveşte drept capac de acces şi de protecţie.

Pentru fântânile aflate în faţa casei deosebit de importantă este şi protecţia faţă de contaminările venite din exterior, prin modul de scoatere a apei. Dacă fântânile au găleată fixă, aceasta ar trebui prevăzută cu o cruce de fier, care să nu permită adăparea animalelor şi nici introducerea mâinilor.

Terenul perimetrului de protecţie al fântânii ar trebui pavat sau cimentat şi prevăzut cu o pantă care să dirijeze apa spre exteriorul fântânii. Nu de puţine ori, aceste măsuri nu se aplică, iar uneori în apropierea ghizdului se practică spălarea cizmelor, a rufelor, a zarzavaturilor şi alte activităţi, care favorizează poluarea apei.

Natura poluării

Poluarea fântânilor se realizează, cel mai adesea, prin infiltrarea apei din precipitaţii în platformele de gunoi şi latrine şi de aici prin stratul de sol în apa freatică, ce ajunge în fântână. În unele cazuri, poluarea este directă, prin scurgerea apei de pe mâini, găleţi în fântână sau prin deversarea de ape murdare în apropierea fântânilor având ghizdul şi zidăria din partea superioară a puţului, lipsite de etanşeitate.

În acest mod, pot ajunge în apă unele bacterii patogene, diferiţi agenţi parazitari sau substanţe potenţial nocive (îngrăşăminte, erbicide, detergenţi etc.). În localităţile în care se practică o agricultură de tip intensiv, cu ferme zootehnice de mare capacitate, în mod deosebit în Banat, poluarea apei freatice şi a apei din fântâni se poate realiza şi prin nerespectarea regulilor privind folosirea îngrăşămintelor, stocarea şi epurarea apelor reziduale.

De exemplu, în bazinul hidrografic Timiş-Bega-Caraş, în ultimii ani, au fost puse în evidenţă mai multe zone critice, prin depăşiri ale unor indicatori de poluare (prevăzuţi de Legea 458/2002) privind calitatea apei potabile. Cele mai mari depăşiri ale concentraţiilor de poluanţi în apa freatică s-au înregistrat la următorii indicatori: azotiţi (peste 21 ori); azotaţi (peste 13 ori); substanţe organice (peste 350 ori) şi  fenoli.

Apa poluată organic conţine, de fiecare dată şi o încărcătură crescută de microorganisme (colibacili, salmonele, leptospire, lamblii, criptosporidii etc.), care pot produce epidemii hidrice la colectivităţi restrânse de oameni şi animale.

Epidemiile hidrice

Sunt relativ frecvente, în toate ţările, mai ales în cele aflate în curs de dezvoltare. Acestea sunt puţin cunoscute, pentru că nu sunt diagnosticate sub aspect etiologic şi prin urmare frecvent nu se raportează.

În ţările în care diagnosticul de laborator al bolilor şi supravegherea sănătăţii publice sunt mai evoluate, se raportează un număr mai mare de cazuri, decât în alte ţări cu un sistem sanitar subdezvoltat. De exemplu, în SUA, între anii 1980 şi 1996 au fost raportate la nivel naţional 402 de focare de epidemii hidrice, în care au fost implicate peste 500 000 de persoane.

Cele mai frecvente diagnostice erau următoarele: gastroenteritele infecţioase; giardioza (cu Giardia lamblia); dizenteria (cu Shigella); campilobacterioza (cu Campylobacter jejuni); hepatita virală A; criptosporidioza (cu Criptosporidium) etc. Aproximativ aceleaşi îmbolnăviri sunt semnalate în Israel şi în alte ţări europene.

În ţara noastră, apariţia unor descărcări diareice, cu sau fără alte simptome (febră, vărsături etc.) la o parte din membrii unei familii sau la un număr restrâns de persoane dintr-un grup nu creează îngrijorare deosebită, aplicându-se tratamentul simptomatic, care de cele mai multe ori ameliorează manifestările bolii, iar evenimentul trece neconsemnat.

Pentru excluderea implicării apei, deseori se invocă faptul că localnicii (sau gazda) consumă apa de mult timp, fără a se constata îmbolnăviri

Se pierde din vedere că este posibil ca localnicii să prezinte o stare de imunitate, tocmai ca urmare a contactului repetat cu anumiţi agenţi infecţioşi sau parazitari, în doze neinfecţioase, dar imunizante, în timp ce persoanele nou-venite sunt descoperite din punct de vedere imunologic, fiind lipsite de anticorpi specifici faţă de microorganismele din apă şi toxinele acestora.

Există şi cazuri de infestare parazitară prin apă (cu Giardia, Criptosporidium, helmintoze, etc.) la care primele simptome apar după câteva zile sau săptămâni, aceste îmbolnăviri fiind puse pe seama altor împrejurări.

Cele semnalate atrag atenţia asupra importanţei respectării regulilor de igienă în toate împrejurările şi de către toţi cei care convieţuiesc într-un anume habitat, deoarece apa contaminată poate să producă efecte la anumite persoane receptive, sensibile, fără a produce nici un fel de manifestări la alte persoane şi în mod deosebit la cele rezidente.

Articol publicat în revista Ferma nr. 3(58)/2008