Pornind de la Mănăstirea Polovragi prin dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpăţânii şi străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Olteţului. Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteţ, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munţi fraţi, săpând încă veritabile chei, cu pereţi verticali, pe lungimea totală de 3 kilometri. După 200-300 de metri de mers prin Cheile Olteţului, în dreapta, se deschide o poartă de dimensiuni impresionante: este intrarea în Peştera Polovragi.
În zonă se păstrează vie o credinţă conform căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, Zamolxe, ar fi locuit în Peştera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită polovragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil astfel ca denumirea localităţii şi implicit a peşterii şi mănăstirii, să fie de origine dacică. Această legendă este consemnată şi de Alexandru Vlahuţă în „România Pitorească”, în 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani.
Într-adevăr, este o peşteră caldă şi umedă, cu o temperatură constantă de 9 grade şi umiditatea medie de 90%, care „plânge” cu picături din infiltraţii. Apa e bogată fie în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu, oxid de fier etc., în funcţie de straturile pe care le străbate, le „spală” şi le readuce, cu îndelungă răbdare, în propria-i excavaţie. În funcţie de impurităţile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta îşi schimbă culoarea din aval către amonte, pe porţiuni care au căpătat, în timp, denumiri precum: Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină.
Peştera găzduieşte o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci de peşteră din Ordinul Microchiroptera, Genul Rhynophus, numit popular liliacul cu potcoavă, graţie formei de potcoavă a pliului ce le înconjoară nasul. Această potcoavă constituie un difuzor care adună ultrasunetele într-un fascicul direcţionat. Liliecii stau aninaţi de tavanul peşterii, cu capul în jos şi rotindu-se circular, explorează împrejurimile cu ajutorul fasciculului sonor. Dacă în perioada de maternitate liliecii îşi pot apăra, cu o discreţie demnă de invidiat, dreptul la viaţă, furişându-se în culoare inaccesibile privirii omului, pentru a-şi alăpta în tihnă puii, în perioada de hibernare sunt mult mai vulnerabili deoarece, pentru gruparea coloniei într-un ciorchine uriaş, au nevoie de tavanul larg al galeriei vizitabile.
Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10 kilometri cartaţi de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare şi, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porţiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la intrare) prezintă o încărcătură emoţională de excepţie deoarece, fiind cea mai accesibilă porţiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puţin câte un simbol distinct. Astfel, Scaunului lui Zamolxe îi corespunde la suprafaţă, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetăţuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peşterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor (1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morţii. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranţelor, un gur care nu seacă niciodată, din spatele căruia ne „priveşte” Maica Domnului cu Pruncul în braţe, poate cea de la mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Surse info: wikipedia.org, ranca.org
Foto: Nicoleta DRAGOMIR
Un articol publicat în revista Ferma nr. 18/220 (ediţia 15-30 octombrie 2018)
