Ion Vlădan a crescut, practic, lângă meseriașii vremii, lucrând cot la cot cu ei. Așa s-a creat mediul propice pentru transferul de cunoștințe. „Furatul meseriei” a rămas și acum cărarea cea mai scurtă spre perfecționare. Aproape nici un meseriaș foarte bun nu își „vinde” toate secretele. Dar atunci când stai zilnic, timp de trei ani, în preajma acestora, e imposibil să nu „ciupești” din chițibușurile meseriei. Cele de dincolo de carte. Cele de dincolo de orice strategie.
Ion Vlădan a obținut în 1968 diploma de mecanic agricol și a fost oprit în SMT Ștefănești. Dar practic a lucrat acolo din 1966, când SMT Chitila s-a mutat în sediul nou de la Ștefănești. De atunci locuiește într-unul din cele două blocuri construite special pentru personalul unității. Aproape că fiecare cărămidă de aici îi vorbește. Știe fiecare centimetru pătrat cu toate cele spuse și nespuse.
Din primul an a intrat cu categoria trei bază. Apoi, deși întrunea condițiile de a fi trimis la școala de maiștri (terminase liceul la seral și avea categoria a cincea) încă din 1973, abia în 1978 a reușit, deoarece directorul nu voia să-l piardă. Și atunci, ca și acum, cei mai buni meseriași erau greu de format, dar și mai greu de păstrat. La admitere, a obținut media 8,5. Mulți erau trimiși, dar puțini luau examenul. Pe atunci, dacă nu aveai dosarul de la locul de muncă, nu intrai la o școală tehnică. Nu calitatea de meseriaș era decisivă. Trebuia să fii un exemplu, dar și „un viitor cadru de nădejde”, înainte de orice altceva. Școala de maiștri se făcea cu scoatere din producție. „Aproape că nu aveam ce să învăț. Doar organizarea muncii era ceva mai nou. A fost necesară pentru că am aprofundat cunoștințele deținute practic”, își amintește maistrul Ion Vlădan.
A revenit ca maistru tot la SMA Ștefănești
De această dată a preluat secția de reparații pompe de injecție. Avea unsprezece mecanici specialiști în subordine. Din aceștia, doar unul a stat până de curând la Agromec Ștefănești, când a ieșit la pensie pe caz de boală. „Mai toți lucrează particular acum. Și-au deschis propriile afaceri”, spune maistrul cu o oarecare mândrie. Trebuie reținut că unitatea de reparații de la Ștefănești era un centru republican, dar și zonal pe acest tip de intervenții. Mai era un centru republican la Podul Iloaiei și unul în județul Timiș, la Deta. „Pe atunci erau 18 secții la SMA Ștefănești și din punct de vedere al organizării muncii era mult mai stric și eficient decât acum”, povestește Ion Vlădan. Fiecare avea sectorul său iar atunci când era nevoie, se trecea rapid dintr-o secție în alta. Aveau ateliere mobile dotate cu tot ce era necesar pentru intervențiile în câmp (de la cea mai mică piesă de schimb, până la triodină).
Ca să realizați dimensiunea SMA Ștefănești, în 1990 erau peste patru sute de angajați, trei sute de tractoare și o sută de combine.
Au dispărut școlile de meseriași
E greu să se păstreze meseriașii buni. Majoritatea aleg să-și deschidă afacerile lor. „Și înainte fugeau meseriașii buni, dar aveam de unde forma alții. Din păcate, acum abia găsim forța de muncă pentru înlocuire. De obicei alegem băieți cu școli care se înrudesc cu meseria de mecanic”, spune meșterul care a crescut câteva generații de meseriași agricoli. Dar, susține Ion Vlădan, „noroc că avem copii isteți care prind repede. O parte dintre ei sunt și descurcăreți. Așa ne-am apucat să servisăm toate tipurile posibile de tractoare. A fost greu la început, pentru că nu reușeam să aducem reperele care trebuiau. Nu aveam un sistem informatizat și o bază de date. Acum totul este la un click distanță. Avem în atelier oameni cu vârste de la 20 de ani în sus. Și știu că domnul Petrică Soare (administratorul Agromec Ștefănești – n.r.) se gândește la momentul când mă voi retrage la pensie și pregătește pe cineva să preia atelierul. Dar mai e ceva timp până atunci!”, adaugă zâmbind.
„Îmi va fi greu după atâția ani să mă scol departe de atelier”
Meșterul și-a pregătit retragerea la țară. Undeva lângă Amara, acolo unde socrii i-au lăsat moștenire câteva clădiri pe care le-a renovat după gustul lui. Este născut lângă Alexandria, la Pielea (Teleormanul actual). Are doi copii. Un băiat de 40 de ani, care a rămas lângă el, și o fată care lucrează în Anglia. Dar e mulțumit de viața lui. A cunoscut atâția oameni și încă mai are de învățat. „Așa îmi trece viața, tot timpul dezleg câte ceva nou”, mărturisește meseriașul.
Fiecare pietricică de aici s-a lăsat călcată de pasul apăsat al meșterului Vlădan. Fiecare ungher îi cunoaște gândurile. De o jumătate de veac „șurubărește” cât e ziua de mare. Pentru că întotdeauna l-a așteptat un alt tractor în atelier. Ca și acum. Și aproape că fuge la treaba lui, lăsându-mă în urmă. Ca pe unul din acei oameni pe care i-a trecut în amintire.
ERA UTILAJELOR DE CONCEPTIE ROMANEASCA
UTOS 26 a fost primul tractor pe care Ion Vlădan a pus cheia. Dar a reparat și multe tractoare cu cap incandescent, de tipul Lanz Bulldog sau Hanomag. Deși în România s-au fabricat tractoare din 1946 (decembrie 1946 – primul IAR-22), la IAR Brașov, iar mai apoi UTOS-urile la UTB Brașov, abia după 1960, când s-a lansat primul U 650, a început cu adevărat era tractorului de concepție românească. Primul U 650 a ajuns la reparații prin 1970, susține Ion Vlădan. Prima combină la care a lucrat a fost un C1. Era tractată și boabele treierate se puneau direct în saci, iar sacii erau puși pe un tobogan. De fapt, de la acea combină are prima amintire de meseriaș. Și-a prins un deget când schimba o curea. Își aduce aminte și de batoze, cum erau acționate prin curea, iar clăile erau formate din câte 25 de snopi. „Ca să aibă un control al producției. O astfel de claie trebuia să corespundă unui bănicior de grâu (…) Evoluția utilajelor a fost fulgerătoare și în acea perioadă. Aproape că nu era an în care să nu apară ceva nou. De fiecare dată ne-am specializat din mers. Ca și acum, când reparăm orice tip de utilaj”, povestește Ion Vlădan, meșterul care și-a dus meseria peste două milenii.
Prima combină autopropulsată, Gloria C12, a fost preluată de la Laverda. Era un model la care aceștia renunțaseră să-l mai fabrice. Apoi Gloria CP 12, o combină pentru pante, și un Carp 4 care recolta știuleți depănușați. Sau Gloria KS6 pentru sfeclă. După 1990 au urmat Sema 140M, Sema 12M, Sema 80, Sema 110 și Sema 140, toate derivate din Gloria C12M. Au urmat combinele dotate cu motoare Perkins, Dropia 1120, Dropia 1430, Gloria 1120 și Gloria 1420.
Combinele Claas dotau marile unități agrozootehnice încă dinainte de 1989. „Cred că acesta a fost principalul motiv pentru care combinele nemțești au umplut după 1990 sectorul de combine cumpărate la second-hand”, remarcă Ion Vlădan.
Articol publicat in revista Ferma nr.4(165) 1 – 14 martie 2016
