Ne aflăm pe şoseaua care leagă Panciu de Soveja, pe linia frontului Mărăşeşti – Oituz, la monumentul Ecaterinei Teodoroiu. Interlocutorul meu este Mihail Adafini, profesor de istorie, născut în Străoane. În prezent este pensionar şi preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice, filiala Vrancea, din 2003. Îi mulţumesc că a acceptat invitaţia noastră de a sta de vorbă despre ce a însemnat Ecaterina Teodoroiu, nu doar pentru aceste locuri, ci şi pentru noi ca neam, pentru istoria noastră, pentru satul românesc.
Ecaterina Teodoroiu este un simbol al eroismului, al sacrificiului suprem pentru un ideal care se numeşte… România!
Mihail Adafini: Ecaterina Teodoroiu, supranumită Eroina de la Jiu sau „Jeanne D’Arc a românilor” a participat voluntar la primul război mondial, desfăşurat între 1916 şi 1919. Şi-a găsit sfârşitul pe aceste meleaguri, unde a şi fost înmormântată provizoriu. După război, când s-au împlinit 100 de ani de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, pe 3-4 iunie 1921, a fost dezgropată şi dusă la Târgu-Jiu, fiind înmormântată în centru oraşului, la monumentul din spatele prefecturii, în locul în care s-a născut. Doi dintre fraţii ei au murit la începutul războiului, în campania din 1016, în munţii Olteniei, în momentul în care armatele germane şi austro-ungare forţau intrarea peste Carpaţi în România. Ea, ca civil, împreună cu alţi jandarmi şi civili, au încercat o rezistenţă pentru apărarea oraşului Târgu-Jiu. A fost rănită, a avut un curaj extraordinar, a scăpat din încercuire, a fost rănită din nou, a ajuns la spital în Craiova, de acolo cu trenul sanitar a fost dusă la Bucureşti şi, în momentul în care Bucureştiul era în pericol să fie ocupat, a fost transportată la Iaşi, unde a stat în iarnă, s-a refăcut în urma rănilor suferite iar în primăvara anului 1917 a cerut să fie lăsată să lupte din nou cu arma în mână, deşi putea să lucreze la Crucea Roşie, aşa cum insistase şi regina Maria pentru ea. Dar ea a refuzat, pentru că a vrut să meargă din nou pe front. Linia frontului venea din Moldova, pe Carpaţi, pe la Oituz, din Mărăşti încoace, pe aici pe Dealu Mare, prin cel mai înalt punct din zonă, pe acolo mergea prin Panciu spre Mărăşeşti. De la Mărăşeşti la vale, pe valea Siretului până la Galaţi, Brăila.
Monumentul ridicat sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, aflat la ieşirea din satul Muncelu, lucrarea fiind executată de Octav Iliescu în anul 1972
Locul în care a pierit Ecaterina Teodoroiu
Mihail Adafini: Unele cărţi de istorie scriu că Ecaterina Teodoroiu a murit aici (n.r. – foarte aproape de locul în care este amplasat monumentul) iar o altă carte scrie că a murit la Poienile Popii, la şase kilometri de acest loc. Acum doi ani s-a pus acolo o cruce, şi eu am susţinut iniţiativa, pentru că ştiam din scrisorile acelui domn Tudorică (n.r. – sergentul Tudorică Ion a luptat în plutonul Ecaterinei Teodoroiu), că a murit lângă conacul boierului Gheorghe Apostoleanu. Acolo a fost împuşcată şi au adus-o aici, fiind spital de campanie, dar era prea târziu… A fost înmormântată pe Valea Pârgăului, unde civilii au ridicat în anii ’85-’86 un monument foarte frumos. În mod normal trebuia dusă la Ciolăneşti, dar nu puteau pentru că acolo erau nemţii, de asta au dus-o drept, pe Glodu.
Ce am făcut eu este o demonstraţie cu ora, momentul. Am realizat şi un material video. De ce îi dau credit acelui sergent care a fost în plutonul ei? Pentru că sunt câteva lucruri care nu pot fi uitate în viaţă. În aceeaşi zi în care a fost împuşcată Ecaterina Teodoroiu patru ore mai târziu, la ora 14, sergentul a fost şi el rănit foarte grav la cap şi a fost dus în spital la Iaşi… ori ziua în care eşti aproape mort nu o poţi uita aşa uşor. Iar după război, la ţară, pe timpurile acelea fără radio şi televizor, bărbaţii despre ce povestesc? Despre armată, război… şi oriunde stăteau de vorbă, tot despre asta vorbeau. Aşa s-a transmis istoria şi, repetând continuu, nu puteau uita acele întâmplări.
De la stânga la dreapta: Prof. Mihail Adafini, Subsemnata, Vasile Zbîrciog – primarul comunei Străoane
Scrisorile sergentului Tudorică
Mihail Adafini: Sergentul a scris şi a trimis scrisorile despre ziua în care a pierit Ecaterina Teodoroiu la primăria din Fitioneşti. Acolo însă nu l-au prea luat în seamă. Într-o zi, un agent sanitar destupat la minte, participând la o şedinţă la primărie, a văzut scrisorile la punctul de documentare politico-ideologică (cum se făcea propaganda înainte). Le-a citit, l-a întrebat pe primar, la vremea aceea învăţător şi a spus că dacă nu îi interesează subiectul va lua el legătura cu cel care a trimis scrisorile. Timp de trei ani şi jumătate, a avut o corespondenţă cu sergentul Tudorică; acesta i-a povestit toată perioada în care el a fost în război, cu tot cu trecerea pe aici, cu numele şi datele Ecaterinei Teodoroiu. Şi pentru asta îi dau credit… faptul că, după 68 de ani, el încă nu uitase numele satelor de pe front: Ciolăneşti, Fitioneşti, Muncelu, Mănăstioara, Pufeşti, Barcea, fără greşeală. Şi pâraiele, tot. Noi ştim toate toponimele pentru că suntem de aici şi e uşor să le reţii, pentru că te întâlneşti cu ele mereu, dar el… pentru că nu le-a uitat, fiind din Mehedinţi, îmi întâreşte convingerea că şi momentul morţii Ecaterinei şi locul, pe care le descrie în acele scrisori, sunt tot reale.
Am analizat şi momentul morţii. În unele cărţi scrie că atacul nemţilor a fost la ora 21 şi 15 minute, că după bătălie a mai trecut o oră şi s-a asfinţit. Eu am vrut să văd dacă lucrurile pot fi verificate astronomic, am făcut filmări şi am constatat că în ziua de 22 august se face întuneric de la ora 20. Nu de la ora 22. Deci, nu corespundeau „datele oficiale”.
Am lucrat la documentarea aceasta o jumătate de an, sunt foarte multe informaţii şi le-am publicat, totul are o logică. Şi în filmul de o oră se vede că toate cele afirmate sunt analizate strict.
Contribuţie la aflarea adevărului istoric
„Da, am adus o contribuţie la verificarea adevărului istoric, la aflarea concretă a momentului morţii Ecaterinei Teodoroiu. Data încă e neclară, unii spun că la 22 august, alţii la 23 august, pentru că în timpul războiului se produc tot felul de distorsiuni de la emiţător a receptor, de la sergentul care a aflat, la comandant, fără telefoane, fără nimic, totul prin viu grai”, spune Mihail Adafini.
Cercetarea lui a fost publicată şi va face parte şi din monografia comunei Străoane, care va fi reeditată, după cum ne-a promis primarul Vasile Zbîrciog.
Atunci când amintim despre eroii căzuţi în Primul Război mondial facem, în general, referire la bărbaţi. L-am întrebat pe istoricul Mihai Adafini ce a însemnat pentru eroina noastră să lupte, ca femeie, alături de ostaşi în bătăliile crâncene din aceste locuri. Mihail Adafini: „Era foarte foarte greu, vă daţi seama care erau mentalităţile timpului. De altfel, reminiscenţe ale acelor mentalităţi au perpetuat până prin anii ’60. Dar Eroina de la Jiu s-a descurcat, pentru că era foarte apropiată de vârsta militarilor. În momentul în care a murit avea doar 22 de ani. Sergentul Tudorică Ion, din comuna Jiana, satul Cioroboreni, judeţul Mehedinţi, care a luptat în plutonul ei, o prezintă ca fiind foarte bună, exprimarea cea mai adecvată şi simplă, pentru omul care nu avea multă carte. Citez: . Autoritatea ei a fost consolidată şi de faptul că din compania a şaptea din care făcea parte, regimentul 59, era şi un locotenent, comandant de pluton, care îi era prieten, locotenentul Mănoiu. Inclusiv comandantul companiei, care a murit cu o zi înaintea Ecaterinei, i-a întărit autoritatea în faţa soldaţilor”.
Este important să nu ne uităm istoria. Să păstrăm vie şi să onorăm memoria celor care şi-au dat viaţa pentru pământul românesc pe care noi păşim astăzi. Străbunicul meu patern este unul dintre ostaşii eroi neidentificaţi de pe frontul Mărăşeşti – Oituz. A plecat de acasă lăsându-i în urmă pe cei dragi pentru totdeauna, ca să lupte pentru ţară. Ei sunt ţăranii români cărora le datorăm reîntregirea neamului şi libertatea noastră.
Echipa VIITOR PENTRU SATE – VRANCEA: Nicoleta Dragomir, Marian Muşat, Leonard Stafie, Claudiu Borobei
