Am intrat în iunie cu speranță. Ca în fiecare an. Calendarul zice că e vară, dar în teren pare că încă bâjbâim între anotimpuri.

Culturile nu arată rău, dar nici nu inspiră prea mare încredere în unele zone ale țării, lovite ba de ploi abundente, ba de secetă, grindină sau înghețul târziu din primăvară.

Ce era promisiune în martie – aprilie, pentru unii acum e deja motiv de îngrijorare. În loc de creștere accelerată, multe culturi stagnează.

Grâul arată bine în poze, dar știm cu toții că umflătura spicului nu garantează nimic fără o fereastră bună de coacere. Porumbul? A întârziat în răsărire, iar unde a ieșit bine, a fost deja lovit de vânt sau grindină.

Fermierii nu vor pomeni, vor reguli clare!

Ce doare cel mai mult e contrastul dintre așteptări și realitate. Ni s-a spus că 2025 va fi anul relansării agriculturii românești, cu fonduri mai multe și promisiuni despre irigații.

Dar noi încă ne luptăm cu aceleași probleme: inputuri scumpe, credite neperformante, lipsa oamenilor și prețuri volatile la cereale. Cine a mizat pe rapiță va închide probabil binișor. Cine a mers pe orz, mai așteaptă.

Problema e că ceea ce produc ai noștri valorează tot mai puțin. Când faci calculele, ai un nod în gât: toată munca, tot riscul, toate datoriile – pentru ce?!

Se vorbește mult despre „reziliența” fermierului român. Dar nimeni nu întreabă cât costă, de fapt, această reziliență. E vorba de efort fizic, de împrumuturi personale, de renunțări. E despre nopți pierdute făcând calcule și dimineți începute cu ochii ațintiți pe prognozele meteo.

Și în tot acest timp, sprijinul real se lasă așteptat. Subvențiile vin târziu. Investițiile în irigații sunt mai mult pe hârtie. Iar legile se schimbă prea des și prea brusc pentru ca cineva să mai aibă încredere.

Fermierii nu vor pomeni, vor reguli clare, măsuri care să-i protejeze atunci când lucrurile o iau razna. Cer stabilitate și condiții egale pe piața comunitară. Cer un sistem care să nu-i pedepsească pentru că au ales să producă aici, în România. Cer respect, nu discursuri. Dar asta se întâmplă tot mai rar…

Speranță versus realitate

Speranța nu a dispărut, pentru că fermierii români sunt oameni care nu renunță ușor. Dar între a spera și a supraviețui e o diferență uriașă. În agricultura noastră, speranța devine adesea doar o formă de încăpățânare; o încăpățânare frumoasă, dar costisitoare.

Iunie ar trebui să fie luna în care agricultorul speră că munca sa de până acum va prinde contur. În schimb, pentru mulți e doar începutul anxietății de vară. Toți ne uităm la cer, la prognoze, la cotații. Știm că mai e drum de parcurs până la recoltă și mai știm că, orice s-ar întâmpla, riscul e mereu prezent.

Ceea ce se vede la suprafață e adesea doar o fotografie reușită. Ce nu se vede e povara zilnică a celor care, în ciuda tuturor piedicilor, încă mai seamănă, încă mai așteaptă…

Eu cred că agricultura românească nu duce lipsă de idei, ci de predictibilitate. Și debutul verii, din păcate, ne reamintește asta în fiecare an.

AGRICULTURA, din profit în pierdere: supraviețuirea, noua miză?!

Editorial publicat în revista Ferma – ediția print, iunie 2025