Pe urmele imprimate de copitele vacilor în mâl, existau ultimele resurse de apă pentru o faună acvatică în agonie. M-am aplecat şi mare mi-a fost surprinderea că erau puieţi de peşte şi nu mormoloci de broască în astfel de situaţie limită pentru supravieţuire.

Deşi eram la ciclul primar de şcoală, de mic, în timp ce păzeam vitele la păscut, am făcut adesea observaţii de la înălţime, din sălcii, asupra peştilor din bălţi, cu ajutorul unei oglinzi ce reflecta razele soarelui de dimineaţă în apă.

La fel m-am scăldat şi am pescuit în bălţile şi valea Timişului Mort, cunoscând destul de bine peştii, astfel că mi-am dat seama că am de-a face cu somni pitici. După încheierea misiunii primite, am umplut canta cu apă dintr-o fântână şi la întoarcere, din milă pentru peşti, m-am oprit din nou la locul cu pricina şi am salvat de la moarte sigură câteva zeci de pui de somn american, pe care i-am dus la vreo doi kilometri, în gropile cu apă rămase de la o ţiglărie părăsită.

Câţiva dintre ei i-am pus acasă în borcane mari de sticlă şi în fântână, unde i-am hrănit cu râme. În fântână am observat ce fac folosind acelaşi truc cu oglinda şi reflexia razelor solare în apă, unde îi urmăream uneori şi noaptea, cu lanterna.

Întâmplarea a făcut ca după cinci ani de la acţiunea mea de acvacultor fără voie, părinţii mei să lucreze în arendă terenul arabil de lângă balta fostei ţiglării. Aici, în pauza de prânz după prăşitul porumbului, la umbra de sub sălcii, am observat în apă puzderie de somni americani.

Am aşteptat cu nerăbdare duminica să vin la pescuit cu un prieten de-al meu, fapt întâmplat şi ţinut în mare secret. Aruncam undiţa cu râme şi scoteam imediat captura.

Problema era să-i alegem pe cei mai mari, pentru consum. În mai puţin de o oră, cu o singură undiţă, pescuiam suficient pentru o masă bogată, pentru două familii mai numeroase.

După plecarea mea la liceu în Timişoara, năbădăiosul meu frate mai mic a luat undiţa şi a plecat la pescuit, lăudându-se cu ce mult peşte a prins la balta ţiglăriei.

Imediat câţiva săteni au venit cu plasele de pescuit şi au dus peştii – somni pitici în exclusivitate – cu căruţele, minunându-se nespus ce noroc porcesc a dat peste ei, distrugând astfel mica mea crescătorie.

Din tot ce-a fost, n-a mai rămas nimic!  

Năpădit de amintiri, am refăcut acum zece ani traseul povestirii cu somnul american şi am rămas profund dezamăgit de aspectul dezolant al peisajului rămas după desecarea bălţilor şi a zonelor umede, raiul peştilor şi al păsărilor de altădată, cât şi de imensele suprafeţe de teren ajunse în paragină. Din ignoranţă şi exces de zel, multe din zonele umede şi bălţile pline de peşte care le însoţeau, au fost desecate fără discernământ.

În locul lor acum sunt terenuri arabile necultivate pe mari suprafeţe, pline de buruieni, în loc să fi rămas cum au fost înainte, ca resurse naturale din care se recoltau peştii, se vânau raţe sălbatice, se strângea lintiţa de la suprafaţa apei pentru hrănirea bobocilor de raţă şi gâscă, papura pentru împletituri şi legarea snopilor de grâu şi coceni, trestia pentru acoperişuri şi multe altele, oferite gratuit de natură.

Zonele umede au în plus şi un rol mai puţin pus în evidenţă, acela de ameliorator al condiţiilor climatice locale, în special de ridicare a umidităţii atmosferice, cu aportul ei în creşterea productivităţii culturilor limitrofe, confortul habitatului uman şi, nu în ultimul rând, rolul de cel mai important conservator al biodiversităţii acvatice şi terestre, recunoscute în toate programele de protecţie a naturii pe plan mondial.