Dacă din perspectiva fermierului, inducerea fătării aduce beneficii deoarece îl ajută pe acesta să supervizeze derularea fătărilor, cu totul alta este percepția publicului, cum că procedura atentează la bunăstarea animalelor.
Subiectul inducerii fătării la scroafe a fost – și este în continuare – o temă de discuție în fermele comerciale, căreia nu pare să i se întrezărească un final tranșant.
Procedura este în continuare aplicată, iar modalitatea practică de a o realiza a rămas, în principiu, nemodificată, respectiv administrarea a două injecții cu o doză scăzută de prostaglandină, în zona vulvară, la un interval de 6-8 ore, cel mai târziu cu 2 zile înainte de data calculată a fătării.
Inducerea fătării, o practică foarte controversată
Dacă din perspectiva fermierului inducerea fătării este benefică deoarece îl ajută pe acesta să supervizeze derularea fătărilor, mai ales în fermele de dimensiuni mari, cu personal de supraveghere limitat, cu totul alta este percepția – tot mai frecventă – a publicului, cum că procedura atentează la bunăstarea animalelor, nefiind absolut necesară.
Mai mult decât atât, chiar și unii fermieri cu convingeri apropiate de cele ale publicului larg consideră că inducerea fătării prin injectarea de hormoni exogeni este o procedură non-terapeutică, ce ar trebui să fie aplicată cu mare discernământ și nu doar ca o soluție convenabilă tehnic.
Însă, din punct de vedere etic, inducerea fătării este în mod cert o abordare pozitivă, dacă privim lucrurile din perspectiva bunăstării purceilor, sau mai exact a evitării mortalității ridicate a acestora în timpul și imediat după naștere, aspect ce are și implicații economice ce nu pot fi ignorate.
Protocoalele de tratament au evoluat
Pe de altă parte, nu putem eluda nici faptul că protocoalele de injectare continuă să evolueze. Dacă, istoric vorbind, injectarea hormonului se realiza în zona gâtului, chiar dacă relativ nedureroasă, acțiunea în sine atrăgea atenția femelei și, evident, reacția de împotrivire. Prin simpla schimbare a locului de injectare către zona pelvină, această reacție a fost eliminată, iar aplicarea actuală în musculatura vulvară permite administrarea rapidă și necesitatea unor doze mai scăzute de hormon. Mai mult decât atât, dezvoltarea recentă a unor bujiuri vaginale conținând prostaglandine a condus la eliminarea în totalitate a necesității injectării.
Neajunsuri ale ameliorării prolificității
De remarcat și faptul că inducerea fătării a revenit tot mai des în discuție în ultimii ani, în contextul reușitei ameliorării scroafelor moderne în ceea ce privește prolificitatea, care a depășit în medie cifra de 16 purcei/fătare. Însă această realizare importantă pentru fermieri a venit la pachet și cu câteva neajunsuri cum ar fi:
- Creșterea duratei fătării;
- Scăderea greutății individuale a purceilor pe fondul capacității limitate a uterului;
- Variabilitate ridicată a greutății la naștere între purceii aceluiași cuib.
- La toate acestea, adăugăm și faptul că variabilitatea mare conduce la o limitare a competitivității la supt a purceilor cu o greutate de sub 1 kg la fătare, respectiv la un risc mult mai ridicat ca aceștia să moară de inaniție în primele 3 zile de viață.
Instrument util în prevenirea pierderilor de purcei
Or, în acest context se impun măsuri de contracarare a pierderilor prin supervizarea procesului de fătare și aplicarea unor strategii de intervenție care să conducă la accelerarea expulzării purceilor, managementul suptului de colostru și egalizarea cuiburilor între scroafele care au fătat în aceeași zi.
Totuși, având în vedere că fermele se confruntă cu o acută lipsă de personal, supravegherea permanentă a fătărilor este dificilă, motiv pentru care inducerea acestora devine un instrument util.
Cum procedăm cu scrofițele aflate la prima fătare?
Pe de altă parte, apare întrebarea: cum procedăm cu inducerea fătării la scrofițele aflate la prima fătare? Cu toate că procedura poate fi aplicată și la această categorie de femele, ar trebui să avem în vedere că durata gestației acestora este mai puțin previzibilă decât în cazul scroafelor multipare și, în consecință, riscul inducerii premature e fătării este mult mai ridicat, nu numai din perspectiva dezvoltării intrauterine complete a purceilor, ci și din cea a producției de colostru, atât cantitativ, cât mai ales a calității acestuia.
Cum folosim ocitocina?
Un alt hormon utilizat în gestionarea fătării la scroafe este ocitocina, care e folosită strategic doar la anumite femele la care constatăm o prelungire anormală a duratei fătării, respectiv a intervalului dintre doi purcei născuți consecutiv.
De reținut că doza de ocitocină nu ar trebui să depășească 10 UI, iar dacă administrarea se face în musculatura vulvară, 2,5-5 UI sunt suficiente.
Ca regulă generală se recomandă administrarea ocitocinei doar după ce scroafa a fătat cel puțin 7 purcei și doar în situații absolut necesare, mai ales pentru că e dovedit statistic că purceii morți sunt expulzați de regulă în a doua jumătate a procesului de fătare și, ca atare, aceasta se poate derula până la acest moment absolut fără nicio intervenție hormonală.
Cu toate acestea, așa cum spuneam, când fătarea se prelungește peste 4 ore, administrarea ocitocinei devine utilă și necesară pentru a accelera procesul și a limita creșterea numărului de purcei fătați morți.
RISCURI ȘI PRECAUȚII
Inducerea fătării este riscantă din cauza faptului că scroafa poate produce purcei prematuri, care ar putea avea plămânii insuficient dezvoltați, dar acest risc este mare doar când hormonul este administrat cu mai mult de două zile anterior datei calculate a fătării.
Ca atare, este crucial ca în ferme să existe evidențe corecte în privința inseminării, respectiv a debutului gestației. Numărătoarea ar trebui să înceapă cu data celei de a doua inseminări, iar valoarea duratei medii a gestației în fermă ar trebui calculată în funcție de istoricul înregistrat pe cel puțin 100 de scroafe care au fătat anterior natural, fără intervenție hormonală.
Totuși, a nu se uita faptul că această valoare medie – la care ne raportăm când administrăm hormonul cu 2 zile înainte – se poate modifica în timp, în primul rând atunci când se trece de la o genetică la alta.
