De aici și până la modificările genetice în lumea vegetală este o cale lungă, deși procedurile sunt asemănătoare, iar riscul etic este mult mai redus.
Scurt istoric al plantelor modificate genetic
De 150 ani omenirea este perocupată de studiul legităților care stau la baza eredității, evoluției și transmiterii însușirilor plantelor în descendență. În 1866, austriacul Gregor Mendel, părintele legilor eredității și al geneticii vegetale moderne, descoperă o parte din însușirile unui organism viu și în special intuiește existența unui suport material care este responsabil de aceste legități. În același an, Mendel își prezintă rezultatele experimentale și concluziile într-o lucrare de 48 de pagini publicată în analele Societății de Istorie Naturală sub titlul „Cercetări privind hibridarea plantelor”. Cartea nu a făcut senzație în lumea biologilor de atunci, care pe de o parte nu au realizat esența și importanta descoperirilor, iar pe de altă parte, G. Mendel era considerat un cercetător amator (era călugăr augustinian). Însă, din anul 1900 cercetările sale sunt recunoscute și apreciate și apoi ridicate la rang de legi ale eredității, moment care marchează apariția geneticii ca știință.
Abia în 1944, Oswald Avery definește acel suport material bănuit de Mendel: ADN-acidul dezoxiribonucleic – baza informației ereditare. Urmează o succesiune de descoperiri, respectiv compoziția biochimică a ADN, structura stereo-spațială, codul genetic, biosinteza ADN, mutageneza, culminând în 1965 cu descoperirea enzimelor capabile să decupeze și să refacă molecula ADN.
Într-o primă etapă, în activitatea de creare a unor genotipuri noi (OMG) au fost folosite mai ales metode, devenite ulterior, clasice: selecția în populații, consangvinizarea și hibridarea. Metoda hibridării controlate a permis obținerea unor succese notabile în cazurile în care genitorii aparțineau aceleiași specii.
O etapă superioară în reconstruirea plasmei germinative a început odată cu descoperirea faptului că materialul ereditar, reprezentat de gene, cromozomi și seturi de cromozomi poate fi schimbat prin utilizarea unor factori fizici și chimici cu efecte mutagene (pentru a produce mutații genice), dislocante (pentru a induce schimbări în structura cromozomilor) și ploidizante (pentru a provoca schimbări în numărul cromozomilor).
În 1985 se obține prima plantă transgenică, tutunul rezistent la tripsi, iar în 1986 se testează căpșunii rezistenți la îngheț. În anii 1990 se testează porumbul, soia și sfecla rezistente la erbicide totale, cartoful rezistent la gândacul din Colorado, bumbacul rezistent la gomoză, prunul rezistent la virusul Plum-pox (vărsatul prunului), roșiile rezistente la insectele dăunătoare și cu pulpa mai cărnoasă, dovlecei rezistenți la virusuri, rapița rezistentă la pesticide și cu un conținut ridicat în ulei, trestia de zahăr rezistentă la erbicide (bunăoară, peste 20% din producția mondială de zahăr provine din trestie MG).
Ce este și ce nu este un OMG?
Actualmente, metodele de modificare genetică sunt mult mai rafinate, astfel că se manifestă o multitudine de poziții față de ceea ce se poate sau nu considera un OMG, chiar dacă rezultatul căilor de modificare este același, adică modificarea semnificativă a informației ereditare astfel încât aceasta să se transmită descendenților nemodificată.
Cele mai multe fructe, legume, cereale, rase de animale de pe piața de astăzi pot fi considerate drept modificate genetic. De-a lungul secolelor, odată cu domesticirea și înmulțirea lor selectivă, omul a creat – prin selecție și cu ajutorul naturii – indivizi noi, mai rezistenți, cu trăsături și competențe dorite, pentru o producție mai bună, mai gustoasă, mai mare. Prin aceste combinații, pe parcursul anilor ADN-ul s-a modificat în mod natural. Cu toate acestea, astăzi când se discută de OMG, se face referire doar la organismele ale căror genomuri au fost alterate în mod direct, în laborator, prin ingineria genetică.
Se consideră modificare genetică orice recombinare a ADN-ului ca urmare a inserției unui fragment de ADN exogen (străin), fie produsă prin acțiunea unui vector, fie că se utilizează procedee fizice, mecanice sau chimice.
Nu se consideră modificare genetică procedurile de modificare a ADN-ului prin poliploidizare, mutageneză, conjugare, transducție, translocație, fuziune celulară, fecundare «in vitro», chiar dacă sunt induse experimental, pentru că aceste fenomene se întâlnesc și în stare naturală și au reprezentat și reprezintă surse de variabilitate, contribuind liber la evoluția organismelor.
Poliploidizarea reprezintă metoda prin care se mărește numărul diploid de cromozomi pe calea adăugării de seturi complete de cromozomi în urma dublării procesului de meioză (diviziunea celulară). Creșterea numărului de cromozomi determină mărirea celulelor și implicit a habitusului plantelor și al animalelor poliploide.
Mutageneza este procesul prin care se produc modificări (mutații) sub acțiunea factorilor mutageni în structura și funcțiile materialului genetic, dar care nu se datorează segregării factorilor ereditari sau recombinărilor genetice.
Mutațiile pot să apară și în condiții naturale, spontane, sub acțiunea unor agenți mutageni, unii necunoscuți, alții cunoscuți, cum ar fi radiațiile cosmice, radioactivitatea unor elemente naturale (de exemplu Carbonul C14), unele virusuri, bacterii, medicamente, pesticide. Mutațiile induse (artificiale) folosite de către om au proprietatea de a schimba structura intimă a genei. Cercetătorii au stabilit că între mutațiile spontane și cele induse nu sunt diferențe calitative.
