Din această perspectivă, metodele de creştere sunt acceptate dacă ele menţin animalele în stare bună de sănătate şi asigură producţii ridicate, chiar şi în cazul în care condiţiile de creştere sunt restrictive.

A doua perspectivă, foarte obişnuită în rândul criticilor agriculturii intensive, este aceea că animalelor trebuie să li se asigure condiţii de viaţă mai apropiate de cele naturale şi să-şi poată exprima liber comportamentul normal specific.

O a treia perspectivă a bunăstării animalelor de fermă se concentrează pe sentimentele şi emoţiile animalelor (starea afectivă), cum ar fi durerea. Din această perspectivă, metodele de creştere pot fi evaluate prin prisma suferinţei sau plăcerii provoacate animalelor.

Abordarea problemelor de bunăstare

Cele trei perspective pot conduce uneori la concluzii diferite despre cum un anumit sistem de creştere favorizează bunăstarea animală.

Îndepărtarea viţelului de mamă imediat după naştere poate fi favorizată de prima perspectivă a bunăstării animale („funcţionarea biologică”), pentru că se reduce foarte mult riscul transmiterii bolilor de la mamă la progenitură.

Din perspectiva a doua („existenţă naturală”) această practică este inacceptabilă pentru că împiedică atât viţelul, cât şi vaca de la manifestarea comportamentelor naturale matern şi de îngrijire. Din punct de vedere al „stării afective”, viţelul va suferi în urma despărţirii de mamă.

De multe ori, însă, cele trei perspective coincid. De exemplu, dacă pe caniculă i se permite unei scroafe să se bălăcească în noroi, aceasta va îmbunătăţi bunăstarea sa din toate cele trei perspectivele: se reduce stresul de căldură (funcţionare biologică), bălăcitul reprezintă metoda naturală de termoreglare a scroafei (existenţă naturală) şi scroafa se va simţi mai bine (stare afectivă).

Astfel, cele trei perspective de abordare pot servi ca puncte complementare de plecare pentru a identifica şi rezolva problemele de bunăstare a animalelor.

Cheia bunăstării animalelor este priceperea crescătorului

Când vorbim despre sustenabilitate în producţia animală, ne referim cu precădere la calitatea de gospodar a fermierului, dublată de cea de crescător responsabil, conştiincios şi moral.

Calitatea de gospodar se referă la responsabilitatea fermierului de a utiliza corect şi de a dezvolta resursele sale.

Unul dintre standardele crescătorului este bunăstarea animală. O bunăstare deplină a animalelor se poate dobândi printr-un înalt standard de pricepere a crescătorului, gospodărire eficientă, cazare adecvată şi un echipament foarte bine întreţinut.

Cheia bunăstării animale o constituie priceperea crescătorului. Un sistem de creştere poate fi acceptabil în principiu, dar fără un crescător competent şi harnic, bunăstarea animală nu poate fi asigurată.

Crescătorul are un rol unic în asigurarea standardelor bunăstării animale. Cunoştinţele şi priceperea sa trebuie să acopere principiile şi practicile creşterii animalelor, cunoştinţe de bază despre prevenirea şi tratamentul bolilor, precum şi de utilizare şi întreţinere a maşinilor şi echipamentelor zootehnice.

El trebuie să aibă un bun control al activităţii de reproducere, îngrijirea nou-născuţilor, nutriţie, comportament, sănătate animală, manipularea animalelor.

În orice sistem de producţie, cunoştinţele, priceperea, abilităţile şi atitudinea crescătorului sunt parte integrantă din standardul de bunăstare animală. Un bun crescător poate adesea să compenseze deficienţele sistemului de producţie animală, dar reciproca nu este niciodată adevărată.

„Simţul animalului”

Atributele unui bun crescător includ, printe altele, afinitate şi empatie (capacitatea de a te pune în locul altuia) pentru animale, răbdare şi un spirit ascuţit de observaţie. Cunoştinţele despre creşterea animalelor bazate pe ştiinţele animale sunt benefice crescătorului, dar este esenţial ca acestea să fie şlefuite de experienţa practică.

Un bun crescător se distinge prin caracteristici şi calităţi, care sunt denumite adesea „simţul animalului”. Analog, celor cinci libertăţi ale animalelor definite în bunăstarea animală (1. de la foame şi sete, 2. de la disconfort, 3. de la durere, rănire şi boli, 4. de la exprimarea comportamentului normal, 5 de la frică şi suferinţă), Fawc a definit cele trei caracteristici esenţiale ale crescătorului de animale.

Acestea sunt:

• Cunoştinţe despre creşterea animalelor. Cunoştinţe solide de biologie şi tehnologie de creştere a animalelor de fermă, inclusiv cum pot fi asigurate cerinţele acestora în orice circumstanţă.
• Pricepere în creşterea animalelor. Abilităţi demonstrabile în observarea, manipularea, îngrijirea şi tratamentul animalelor, precum şi descoperirea şi rezolvarea problemelor.
• Calităţi personale. Afinitatea şi empatia pentru animale, dedicaţie şi răbdare.

Crescătorul priceput reprezintă piatra unghiulară a unei ferme de succes în creşterea animalelor. Educaţia, instruirea practică şi motivaţia, în toate formele lor de exprimare, au un efect predominant comparativ cu caracteristicile înnăscute în influenţarea calităţii unui crescător de animale.

Pornind de la aceste premise şi cunoscând rolul educaţiei tuturor celor implicaţi în lanţul producător-procesator-consumator de produse alimentare de origine animală, şapte instituţii din şase ţări central şi est europene (Turcia, Bulgaria, Grecia, Ungaria, România şi Slovacia) au format un consorţiu (WelAnimal) pentru instruirea în domeniul bunăstării animalelor, indiferent de nivelul de cunoaştere şi de poziţia în cadrul lanţului amintit mai sus.

Despre acest program, însă, vom vorbi într-un număr viitor.

LITERATURA CITATĂ

• Farm Animal Welfare Council (FAWC) Report on Stockmanship and Farm Animal Welfare, June 2007

• Szücs, E., Geers, R., Sossidou, E.N. – Stewardship and Stockmanship in Sustainable Farm Animal Production, XXXII. Óvári Tudományos Nap, Mosonmagyaróvár, Ungaria, 9 oct. 2008

• Weary, D.M., Fraser, D. – Scientific Report of Assesing Animal Well-being, The Humane Care and Use of Agricultural Animals in Research, 2006

Articol publicat în revista Ferma nr. 10 (65) – octombrie 2008