un articol de
DUMITRU NEDELCU
Locul cel mai bun pentru vânzarea legumelor, de pildă, pentru micii fermieri, ar trebui să fie piaţa agro-alimentară din cel mai apropiat oraş. Multe tarabe sunt, din păcate, confiscate de falşi producători. Un legumicultor din Argeş nu se dă bătut!
”Cartierul” de solarii din Schitu Goleşti
În comuna Schitu Goleşti din judeţul Argeş suntem departe de marile bazine legumicole din sudul ţării. Aici este deja zonă de dealuri înalte, acoperite cu păduri de fag. În vecinătatea nordică se află oraşul Câmpulung Muscel, unde resimţi răcoarea munţilor şi mirosul cetinii de brad.
Cum să funcţioneze aici o fermă legumicolă?! Mă întreb dacă nu cumva exagerează localnicul care mă îndrumă spre solariile familiei Edu!? Caut pe internet numele fermierului, descopăr numărul de telefon şi îl sun. Omul e de acord să ne vedem, îmi explică pe unde anume ajung la ferma lui. Intru pe o şosea secundară, traversez un pod din lemn îngust şi pătrund imediat într-un loc unde solarii fără capăt stau rânduite unul lângă altul, ca la Izbiceni, în Olt, sau ca la Matca, în Galaţi.
Grădina vecină cu pârloaga
Peste gard, văd şi o vărzărie întinsă şi un lan de porumb verde. La poartă, stau lipite pe gard două bannere care anunţă trecătorul că aici au ajuns bani oferiţi de stat prin programul ”Tomate româneşti”. În vecinătate, se află o luncă sălbătică, plină cu mărăcini şi ierburi uscate, pe unde nu pare să fi trecut vreo rumegătoare domestică. Sunt două terenuri contrastante: grădina cu solarii, lucrată pe fiecare metru pătrat, şi păşunea lăsată de izbelişte, ca un teren al nimănui.
În scurt timp soseşte şi legumicultorul. Cei doi câini, care până acum au tăcut mâlc, sar să rupă lanţul şi mă latră cu foc. Fermierul mă invită în grădină, trecem prin faţa unui solar unde încă se mai coc tomatele de toamnă, înaintăm pe lângă vărzăria verde şi ajungem la o construcţie din zid, cu pereţii tencuiţi, de unde bărbatul scoate o masă şi două scaune. Ne aşezăm şi, în sfârşit, ne aşternem la vorbă, după ce omul se scuză că e cam dezordine în jur. Dar eu am venit să aflu o poveste, nu să dau note pentru ordine şi curăţenie.
Din subteran, în solarul cu roşii
”Am lucrat la mina de la Pescăreasa, din Câmpulung Muscel, am fost electrician, excavatorist, fochist. În 1997, am plecat de acolo, primind în schimb salarii compensatorii, cum s-au dat atunci, cu ordonanţa. Eu cultivam deja un petic de pământ, cam 1000 de metri pătraţi, cu legume pe care le vindeam la piaţă. Câştigam în câteva luni mai mulţi bani decât primeam de la mină tot anul”, îşi aminteşte Cristinel Edu.
Mulţi mineri şi-au cheltuit în anii aceia salariile compensatorii pe electrocasnice şi televizoare sau pe piese de mobilier. Şomerul de atunci a avut alte planuri: şi-a propus să facă din legumicultură o afacere adevărată. A căutat terenuri mai prielnice şi a pus ochii pe pământul acesta situat în lunca râului numit al Târgului. Sursa de apă din apropiere şi fertilitatea solului sunt principalele avantaje ale acestui loc. Fermierul a cumpărat o bucată de teren şi a luat în arendă alte bucăţi, ajungând în prezent la aproximativ 4,5 ha, din care 1,1 ha însumează spaţiile protejate în solarii, unele permanente, altele demontabile.
Peste 40 de varietăţi de tomate testate
Fermierul şi-a organizat bine activitatea. Scoate apa cu o pompă Honda din râul din apropiere, o pompează pe conducte subterane, apoi o distribuie prin banda de picurare. Seminţele le cumpără de la o firmă din Târgovişte şi îşi produce singur răsadurile. Mai mult, este un important furnizor de răsaduri în zonă.
”Am testat peste 40 de soiuri şi de hibrizi de tomate. Dintre toate, am ales să cultiv unul singur. E adus din afară”, mă asigură interlocutorul meu. ”Cum se numeşte?” Omul refuză să-mi spună: ”E secret!”. Aflu, totuşi, că a obţinut anul acesta vreo 20 de tone de roşii. Până să scoată roşiile pe piaţă (anul acesta a obţinut prima recoltă în 10 mai), legumicultorul din Schitu Goleşti produce şi duce pe tarabele sale din piaţa agro-alimentară din Câmpulung Muscel sumedenie de specii: ceapă verde, salată verde, usturoi, ridichi, leuştean, pătrunjel, spanac, lobodă, mărar…
Câştiguri frumuşele
Cristinel Edu recunoaşte că legumele produse aici, în luncă, îi aduc la piaţă câştiguri importante, dar ţine să precizeze că trebuie să cheltuiască mult de-a lungul anului. ”Dau bani pentru seminţe, pentru turbă, pentru folie ( am cheltuit 30.000 de lei pentru asta ), pentru banda de irigat, folia de mulcire, capcanele pentru Tuta absoluta, vreo 1000 de lei, pentru cutiile cu bondarii pentru polenizare, tot 1000 de lei”, îmi expune omul o parte din cheltuielile anuale, la care s-a mai adăugat şi o amendă de 20.000 de lei aplicată de inspectorii ITM! Una peste alta, omul e mulţumit. Munceşte, dar şi încasează.
La plecare îmi spune că e neoprotesant, ”pocăit”, cum spune lumea, şi pentru el cel mai important lucru este să trăiască în aşa fel încât să-şi poată petrece veşnicia cu Dumnezeu. Deocamdată, omul a reuşit să facă aici, în lunca unui râu, un rai al legumelor. Chiar dacă toamna pluteşte în aerul grădinii mirosul de varză pusă la murat în vasele din plastic.
Cultivam 1000 mp cu legume, pe care le vindeam la piaţă. Câştigam în câteva luni mai mulţi bani decât primeam de la mină tot anul
CRISTINEL EDU
Legumicultor din Argeş
”VÂND LEGUMELE CU PREŢ”
”Eu am cinci mese în piaţa din Câmpulung Muscel. Vând cu preţ. În piaţă, cei mai mulţi sunt bişniţari. Cunosc tipi care nu fac nimic acasă, dar au atestat de producător. Ei vând în piaţă marfa altora. Cumpără de la piaţa en gross, de la producători agricoli care nu ajung să vândă în piaţă, la tarabă, şi îşi dau marfa la un preţ mai mic. Eu sunt fericit: dau kilogramul de varză cu 3 lei, ei îl dau cu 50 de bani”, îmi expune Cristinel situaţia din piaţă, pierzându-şi calmul de până acum, ridicând vocea, revoltat că micii producători agricoli muncesc mult, dar câştigurile nu sunt pe măsură.
