Această atitudine „fatalistă” m-a determinat să sintetizez sfaturile şi sugestiile pe care le redau în cele ce urmează, deoarece n-am putut să mă împac cu gândul că înţărcarea purceilor ridică probleme „de nerezolvat”.

Însă, de la bun început trebuie să acceptăm faptul că înţărcarea este într-adevăr un moment traumatizant atât pentru scroafă, dar mai ales pentru purcei.

Vârsta la care ar trebui înţărcaţi purceii e un element mult dezbătut de fermieri, în primul rând datorită implicaţiilor financiare majore, dar şi a necesităţii de a exploata la maxim potenţialul productiv/reproductiv al fiecărei scroafe din efectiv.

Deci, dacă stresul de înţărcare e un adevăr absolut, înseamnă că noi, fermierii, nu avem altceva de făcut decât să identificăm acele soluţii şi acţiuni care să conducă la diminuarea pierderilor ce pot interveni în această perioadă dificilă din viaţa purcelului.

De ce apare stresul de înţărcare?

Principalele trei cauze ale stresului de înţărcare sunt: schimbarea dietei, schimbarea locaţiei şi absenţa mamei. Să le luăm pe rând.

Schimbarea dietei se referă de fapt la trecerea totală de la consumul de lapte matern la cel de furaj solid, respectiv trecerea de la proteina animală din lapte la cea vegetală. Nu vom insista asupra compuşilor laptelui matern pe care purcelul îi pierde odată cu înţărcarea, însă este util să amintim câteva dintre efectele benefice ale laptelui:

– asigură cea mai eficientă formă de digestie a nutrienţilor necesari pentru creştere şi dezvoltare;
– oferă „bagajul” imuno-enzimatic complet;
– prin compuşii săi speciali, asigură şi o dezvoltare normală a purcelului în plan social şi comportamental.

Schimbarea locaţiei purceilor la înţărcare se numără printre acele acţiuni imposibil de evitat în fermele comerciale actuale. Dacă în unele cazuri această mutare este simplă (doar dintr-o hală în alta), în altele, purceii sunt transferaţi în ferme separate, uneori la zeci sau chiar sute de km distanţă. Evident cu o doză de stres pe măsură.

Un alt element stresant îl reprezintă însăşi mutarea în boxe diferite, în care sursa de hrană/apă nu se mai află în locul deja ştiut. La aceasta se mai adaugă stresul social, purcelul regăsindu-se în compania unui număr mult mai mare de „confraţi necunoscuţi”. În acest caz, animalul este obligat să înceapă de îndată o luptă acerbă de stabilire a propriei poziţii în ierarhia socială a noului grup.

Absenţa mamei este, probabil, unul dintre elementele traumatizante majore pentru purcelul de numai 3-4 săptămâni care, brusc, se regăseşte în postura de a se „descurca” singur, într-un mediu complet nou. Absenţa mamei poate fi percepută în mai multe feluri:

– pierderea protecţiei efective venită din partea mamei într-un spaţiu restrâns al boxei de fătare;
– lipsa totală a comunicării cu mama – acele schimburi de „replici porcine” cu care purcelul era obişnuit practic să fie chemat „la masă”, dar şi să comunice mamei dacă „meniul” este suficient;
– întreruperea bruscă şi totală a obiceiului de a-şi lua tainul de lapte la intervale de 40-60 minute.

În concluzie, luarea unei decizii în privinţa alegerii vârstei la care înţărcăm purceii nu este una simplă, având în vedere impactul major pe care aceasta o poate avea asupra profitabilităţii fermei ca întreg. Şi, un argument final: un surplus de greutate la înţărcare de numai 0,5 kg determină 1,5-2,5 kg suplimentare la livrare, considerând că aceasta s-ar face la 100 kg în viu. Merită? Noi suntem convinşi că da!

VÂRSTA ÎNŢĂRCĂRII ŞI DIETA

Principalele elemente – legate de schimbarea dietei – care ar trebui luate în calcul atunci când se ia o decizie în privinţa momentului/vârstei purcelului la înţărcare, ar fi:

• Producţia lactată a scroafei atinge momentul cantitativ maxim cam la 21 de zile de la fătare şi rămâne ridicată – chiar dacă într-un uşor declin – până la 35 de zile;

• În cazul scroafelor cu o producţie lactată normală, purceii nu vor fi tentaţi să consume furaj până la vârsta de 13-15 zile. Acest lucru înseamnă că la o înţărcare la 21 de zile purceii au la dispoziţie doar o săptămână pentru a-şi adapta organismul la noul tip de hrană, chiar dacă furajele actuale de tip prestarter au evoluat enorm din punct de vedere calitativ. Efectul: stres nutriţional, consum furajer voluntar extrem de redus, apariţia diareei şi, implicit, şanse ridicate de creştere a mortalităţii;

• Amânarea cu o săptămână a momentului înţărcării conduce la triplarea consumului voluntar de furaj solid, şi, implicit, la o pregătire mult mai bună a tractului digestiv al purceilor la noul tip de hrană;

• Conţinutul ridicat al laptelui matern în imunoglobuline, prezente într-o multitudine de forme, îi asigură purcelului o mult mai bună protecţie, comparativ cu orice ingredient prezent în furajele solide;

• Pe de altă parte, imunitatea activă a purcelului – cea pe care şi-a construit-o singur prin „înfruntarea” cu germenii patogeni din adăpost – are o funcţionalitate mult mai eficientă la vârsta de 28, faţă de 21 de zile;

• Nu în ultimul rând, este util de reţinut că permeabilitatea şi funcţionalitatea tractului digestiv al purcelului sunt cu atât mai bine pregătite pentru utilizarea ingredientelor furajului solid cu cât animalul înaintează în vârstă.

TABEL: INFLUENŢE ALE VÂRSTEI DE ÎNŢĂRCARE