Intru în ograda familiei Tache şi traversez bătătura printre două case: pe dreapta una veche, de prin anii 70, pe stânga o casă nouă, cu etaj, cu pereţii drişcuiţi. Două generaţii de case în aceeaşi curte, având în structura lor, pe lângă materialele solide, şi energia anilor de muncă ale proprietarilor.

Înscrişi în programul pentru tomate româneşti
Mă întâmpină Niculiţa Tache. Mâinile ei au pielea aspră. Mă invită să văd unul dintre solariile cu tomate. Plantele sunt bine dezvoltate, printre frunze zăresc fructele verzi avide de lumină şi căldură. ”Pe 21 mai ar trebui să ieşim la piaţă cu roşii. Ne-am înscris în programul ministerului, pentru cei 3000 de euro. Nici nu ştim cum va trebui să dovedim că am vândut cele 2000 de kilograme. Poate vom primi de la administraţia pieţei o adeverinţă cu ştampilă”, îşi exprimă femeia nelămurirea.
Înscrierea în program nu a fost complicată. Legumicultorii au fost chemaţi la primărie, iar acolo s-au întâlnit cu reprezentanţii de la DADR Teleorman. Apoi, le-a fost măsurată suprafaţa de teren cultivată cu tomate şi ei au completat nişte documente. Mai departe, nu au altă treabă decât să îngrijească tomatele. Seminţele le-au pus în pământ pe la începutul lui ianuarie. Le cumpără din toamnă, de la IndAgra. Pe 7 martie au plantat răsadurile, în pământul răsturnat din toamnă cu cazmaua, ”luat la mână”, cum se spune, apoi mărunţit cu motosapa. Când i-am vizitat, în Săptămâna Luminată, se temeau de frigul anunţat că va lovi peste câteva zile. Amplasaseră deja godini în solarii, lemnele erau pregătite, pentru ca în cazul în care temperaturile scad dramatic, să aprindă focul şi să încălzească aerul din solar. E singura lor şansă pentru salvarea tomatelor.

Diversificarea producţiei
Niculiţa, de loc din Izbiceni, s-a căsătorit cu Lucian Tache din Saelele. Femeia a lucrat ca filatoare la o fabrică din Sibiu, iar Lucian a fost sudor. Cu peste zece ani în urmă, bizuindu-se pe tradiţia de legumicultori a neamurilor din Izbiceni, pe terenul larg din curtea casei şi pe energia braţelor, familia Tache s-a apucat de legumicultura ”orientată către piaţă”, cum spun birocraţii. Au construit un solar, apoi altul şi tot aşa, până au ajuns să aibă în curte un mic cartier de solarii prin care te strecori ca printr-un labirint. ”Am terminat ceapa, ridichile, spanacul, salata şi usturoiul. Acum îngrijim roşiile, fasolea verde, castraveţii, ardeiul şi varza. E primul an când cultivăm varză în solar, am preluat ideea de la fratele meu din Izbiceni. El cultivă acolo 20.000 de fire, eu am pus doar 3500 de plante. Căpăţâna are deja un kilogram, în curând o voi culege pe toată. În Vinerea Paştilor am vândut la piaţă 50 de bucăţi, cu 5 lei/kg”, mă pune Niculiţa la curent cu succesiunea culturilor din solarii.

Planul de cheltuieli
”Ce veţi face cu cei 3000 de euro?”, readuc discuţia la programul tomatelor româneşti, iniţiat în acest an de MADR. ”Vrem să schimbăm folia şi să o manevrăm cu un sistem nou, prin manivelă”, mă asigură femeia. ”Mai vrem să cumpărăm nişte instalaţii cu aer cald, electrice. Poate ieşim mai bine decât dacă folosim godini. Cheltuim pe iarnă 6000 de lei cu lemnele necesare”, îmi expune planul de cheltuieli. Mă bucur să aud că legumicultorii din Saelele intenţionează să investească banii de la guvern în utilarea solariilor. Echipamente mai bune înseamnă şansa obţinerii unor recolte mai bune. Sigur, deocamdată vorbim de planuri. Fermierii s-au înscris în program, dar pentru banii de la guvern mai trebuie să aştepte. Despre cheltuirea lor vorbim după ce vor intra în cont. Fireşte că fermierii nu stau după banii promişi de autorităţi. Ei ies cu marfa lor să înfrunte rigorile pieţei. Familia Tache îşi vinde legumele la Piteşti. Anul acesta au ieşit cu ridichile în 10 martie. La tarabă stă o cumnată, iar transportul îl efectuează fratele lui Lucian. Taxa pentru tarabă este de 200 de lei, plătită lunar. Ei au închiriat două tarabe. Mai plătesc şi chiria unui apartament, 300 de lei/lună.

Vizitaţi de clienţi
Lucian Tache, fost sudor, munceşte dis-de-dimineaţă împreună cu soţia sa pentru dezvoltarea micii lor afaceri în legumicultură. Dacă îmi este permisă o glumă, prima investiţie în legumicultură, Lucian a făcut-o când s-a căsătorit cu Niculiţa, fata din Izbiceni care a adus în familie cunoştinţele şi pasiunea pentru cultivarea roşiilor şi a cepei. Acum, sunt legumicultori de frunte ai Saelelor. ”M-au întrebat clienţii la Piteşti cum cultiv legumele. Le-am spus să vină să vadă. Unii, care au mai avut drum pe aici, m-au căutat acasă şi le-am arătat solariile. Le-am arătat că folosesc mraniţă. E bio!”, mă asigură Lucian. De la Niculiţa aflu însă că nu sunt certificaţi ecologic şi că folosesc atât fertilizanţi chimici, cât şi substanţe sintetice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor. Mraniţa o obţin din bălegarul celor două văcuţe ale lor. Apa o scot dintr-un puţ situat între solarii.
I-am lăsat pe soţii Tache să-şi continue munca în solar, îngrijoraţi de frigul anunţat că se va bate asupra ţării în următoarele zile. S-au înscris pentru ajutorul de 3000 de euro şi ca să-l poată primi, trebuie să vândă 2000 de kg de fructe. Producţia lor de tomate este de 8000 de kg. Încetul cu încetul, pornind de la un singur solar, familia Tache a reuşit să ajungă la o suprafaţă de 5000 mp de culturi în spaţii protejate. Totodată, de la ridichi şi tomate, legumicultorii au ajuns să cultive acum în solar fasole şi varză, fapt reflectat în încasările de la piaţă. Dacă vor beneficia de banii de la stat, vor cumpăra echipamente noi pentru solarii.
Rămân un comentator prudent al programului pentru tomate româneşti, dar cred că familia Tache din Saelele Teleormanului merită cei 3000 de euro, dacă îi vor primi în cele din urmă. Cu o singură rugăminte: să ne dea roşii sănătoase!

RĂDĂCINILE AMARE ALE BUNĂSTĂRII
Eu mă uit la mâinile Niculiţei şi ale lui Lucian. Şi la chipul lor. Pielea poartă semnele muncii fizice, ale răfuielii tandre cu pământul. Ziua lor începe la ora şase dimineaţa şi se termină seara târziu. De cum deschid ochii şi încep să trebăluiască, ei cheltuiesc energia corpului, a muşchilor, a nervilor. Fără această energie, mai nimic nu s-ar pune în mişcare. Nici cazmaua, nici motosapa, nici motopompa care scoate apa din pământ. Seminţele nu ar fi puse în răsadniţă, plăntuţele nu ar fi înfipte în pământ, nu ar fi îngrijite mai departe, fructele nu ar fi culese. Aici, energia omenească pune în mişcare toate lucrurile. Energie care cultivă legume, culege şi trimite fructe la piaţă. De acolo vin banii care sunt transformaţi într-o casă mare, vizibilă de pe deal. Aşa se schimbă arhitectura Saelelor. Locuitorii se zbat să aibă bunăstare, iar legumicultura e una dintre căile sigure către acest ţel, cu toate obstacolele întâmpinate. Chiar şi în acest colţ îndepărtat al Teleormanului, unde nu ajung decât samsarii de legume şi un reporter ca mine, băştinaşii vor să guste şi ei din dulceaţa bunăstării.

Articol publicat in revista Ferma nr. 8 (191) din 1-15 mai 2017