Din ce în ce mai mult, în societatea românească începe să se vorbească despre EXTENSIE;  în ultima perioadă, am citit sau auzit diverse definiţii, concepţii şi păreri, unele chiar interesante. Personal, nu îmi permit să definesc extensia, pentru că am senzaţia că această extensie încă nu merge.

Oricum, extensia, în cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate, reprezintă una din activităţile principale care se derulează prin departamentele sau cooperativele de extensie care funcţionează pe lângă (a nu se citi paralel sau separat de) Universităţi, indiferent de profilul acestora. În fapt, în societăţile consolidate, universitatea publică are menirea de a crea şi a disemina noi cunoştinţe în serviciul societăţii, în folosul şi cu scopul dezvoltării acesteia.

Aşadar, prin extensie, rezultatele cercetărilor elaborate şi obţinute de către universitate ajung să fie aplicate şi utilizate concret de către societate.

Putem spune că extensia este o punte de legătură intre rezultatele cercetării şi experienţa practică; în cazul agriculturii, extensia face legătura între ceea ce statul doreşte de la fermier şi ceea ce fermierul doreşte de la stat. Prin fondurile alocate de către stat, cercetarea agricolă susţine, în fapt, ceea ce  doreşte statul să facă fermierul.

În acelaşi timp, experienţa practică din fermă exprimă ceea ce fermierul ar vrea să-i ofere şi să-i asigure statul. De la societate la societate, de la ţară la ţară, între stat şi fermă există, nu-i aşa?, aproape întotdeauna, divergenţe.

Acestea se rezolvă, mai bine sau mai rău, prin diferite forme şi modele de extensie; trei sunt insă modelele care par interesante:

Modelul ierarhic, tradiţional situează în vârf cercetarea (vezi figura alăturată), diseminată mai apoi prin intermediul extensiei, şi, în final, aplicată în fermă, respectiv în societate. Prin dispunerea sa verticală şi în societatea actuală românească, modelul poate avea suficiente neajunsuri; practic, chiar în condiţiile fiinţării extensionistului, lipsa de comunicare poate rupe lanţul la nivelul oricărei verigi. Adaptată realităţilor noastre,  nefuncţionarea acestor legături are ca rezultat faptul că nimeni nu transpiră şi nu transmite nimic… cel puţin pentru ceilalţi.

Modelul bipartenerial promovează conlucrarea şi parteneriatul între fiecare dintre cele trei piese ale ansamblului. Adaptat realităţilor noastre, rezultatul este că, în situaţia în care doi dintre cei trei parteneri ştiu unul de existenţa celuilalt şi încearcă să transmită sau să ceară ceva, acest lucru devine posibil, chiar dacă a treia piesă a ansamblului şchiopătează.

Modelul integrat stimulează acţiunile comune între cele trei elemente ale ansamblului. În acest model, cei trei participanţi devin deopotrivă activi, transpirând şi emanând soluţii pentru problemele lor, în fapt, pentru problemele societăţii.

Extensionistul, în ţările în care l-am întâlnit, este un om extraordinar. În principiul, România nu are extensionişti, nu are meseria de extensionist – unităţile noastre de consultanţă au consultanţi. În ţările cu tradiţie, extensionistul este o persoană propusă de către universitatea care l-a şcolit (şi care continuă să-i „alimenteze” cunoaşterea), acceptată de către comunitate şi finanţată parţial de către aceasta, parţial de către stat. Aşadar, extensionistul are girul comunităţii, dar răspunde de cunoştinţele transmise societăţii în faţa universităţii.

În acest ansamblu, şi considerând realităţile ţării noastre, fermierii nu trebuie să devina nici subiecţii, nici subordonaţii şi nici măcar clienţii extensionistului sau universităţii; participaţia sub formă de coopţiune, cooperare sau consultare a fost încercată de prea multe ori la noi ca să mai dea rezultatele scontate.

Cred eu, în stadiul evolutiv actual al societăţii noastre, alternativele colaborare şi parteneriat pot fi încercate, cu gândul că, într-o societate viitoare, acţiunile colective sugerate prin modelul extensiei integrate se vor multiplica şi vor deveni operaţionale.

Elementele prezentate sunt, poate, doar o teorie prea greoaie şi prea plictisitoare pentru fermierii noştri  – dar extensia nu este doar problema dânşilor. Pentru fermierii noştri, vestea cea bună este faptul că statul şi universitatea încep să-şi dea mâna spre a rezolva problemele societăţii.

Spre exemplu, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului din Timişoara derulează o serie de proiecte de extensie – unul dintre ele, proiect finanţat de către Banca Mondială prin Ministerul Agriculturii UMP şi denumit extensie participativă – încearcă să-şi găsească colaboratori şi parteneri pentru susţinerea fermei de vaci cu lapte (tehnologii de exploatare şi întreţinere a vacilor cu lapte, nutriţie şi bază furajeră, igiena şi calitatea laptelui, norme UE, echipamente şi instalaţii zootehnice, managementul fermei, tipuri şi modalităţi de asociere,  reproducţie şi ameliorare, etc.).

Aşadar, stimaţi fermieri, îndrăzniţi, răzbiţi, cereţi, întrebaţi, informaţi-vă, speraţi; bunăstarea Dumneavoastră şi a noastră, deopotrivă, chiar dacă va mai trebui sa treacă ceva timp până când ii vom culege roadele, va fi rezultatul unei acţiuni conjugate. În ce mă priveşte, sper, de dragul unui viitor mai bun, ca societatea românească să se deschidă în chip autentic spre colaborare şi parteneriat. 

Articol publicat în revista Ferma nr. 1(33)/2005