Inseminarea artificială (IA) nu este un scop în sine, ci o unealtă care, dacă e utilizată greşit sau de către oameni insuficient pregătiţi şi motivaţi, poate conduce la rezultate cu un efect financiar negativ consistent asupra fermei.

Atunci când discutăm despre „calitate”, în contextul inseminării artificiale la suine, trebuie să avem în vedere că aceasta se află constant sub directa influenţă a omului. El, prin profesionalism şi perseverenţă – ori lipsa acestora – poate determina înclinarea balanţei spre profitul sau pierderile fermelor.

De altfel, fluxul biotehnic al inseminării artificiale presupune o serie de etape logice, fireşti, a căror ignorare poate conduce la efecte negative considerabile.

Dar să lăsăm teoria şi să ne focalizăm atenţia pe câteva elemente practice pe care le presupune aplicarea corectă a acestei proceduri la suine.

Inseminarea artificială la suine – câteva elemente practice

Anterior inseminării

Elementele de reţinut şi de respectat înaintea momentului inseminării propriu-zise se referă la:

• Identificarea femelelor în călduri, de preferinţă cu aportul şi „ajutorul” vierilor încercători, pentru că, logic, ei se pricep cel mai bine! O mare parte din insuccesul aplicării IA are drept cauză faptul că se ratează inseminarea multor femele sexual receptive;
• În etapa de recoltare şi procesare (corectă) a materialului seminal, elementul cheie este reprezentat de aplicarea strictă a măsurilor de igienă. Orice contaminare a materialului seminal cu substanţe / materii improprii acestuia – inclusiv apa – conduce la compromiterea calităţii spermei şi inutilitatea inseminării;
• Pregătirea femelelor pentru inseminare. În primul rând, acestea trebuie să ajungă în boxa de inseminare cu mai multe ore înainte pentru adaptare la noua locaţie. Și în acest context igiena omului şi animalului este un element crucial în evitarea infecţiilor induse. Igiena tehnicianului înseamnă mâini curate şi mănuşi de protecţie sterile, iar cea a femelei, toaleta peri-vulvara cu un prosop de hârtie uscat.
• Pentru o stimulare eficientă a manifestării căldurilor, vierul va fi postat pe culoarul din faţa boxelor scroafelor pe toată durata inseminării.

 În timpul inseminării

De multe ori fermierii ignoră faptul că inseminarea, deși este un proces artificial, ar trebui să-l copieze identic pe cel al montei naturale. De aceea reamintim următoarele:

• Cateterul de inseminare trebuie să se „blocheze” în cervix, pentru a se evita refularea materialului seminal în vagin. Capătul extern, la care e ataşată doza, va fi ţinut pe verticală şi nu se va forţa prin presare transferul materialului în uter;
• Stimulaţi continuu flancurile, spinarea și lanțul mamelonar al femelei pentru a determina o intensificare a eliberării de ocitocină, hormon responsabil de contracţiile uterine. Acestea vor determina „aspirarea” lentă a materialului seminal din doză. Stimularea aceasta trebuie continuată cel puţin 2-3 minute şi după ce doza s-a golit!
• Menţineţi cateterul în cervixul femelei cel puţin 5 minute după golirea dozei pentru a minimaliza refularea materialului seminal în vagin şi exterior. Nerespectarea acestei reguli simple poate reduce rata concepţiei cu 10-15%;
• A nu se uita și că durata totală a unei inseminări ar trebui să fie asemănătoare cu cea a unei monte naturale, adică 8 – 12 minute.

Imediat după finalizarea inseminării

Mai ales acolo unde numărul scroafelor inseminate zilnic este mare, există tendinţa tehnicienilor de a grăbi lucrurile pentru a „termina treaba mai rapid”! E o tendinţă greşită ce trebuie remediată imediat! În afară de această observaţie organizatorică ar mai fi de interes şi următoarele „ponturi”:

• De reţinut că spermatozoizii ajung la locul fertilizării în aproximativ 15 minute, dar asta nu înseamnă că ei sunt deja capabili să fecundeze ovulele. Pentru asta mai au nevoie de o „capacitare” care durează 4 – 8 ore;
• Momentul inseminării ar trebui corelat şi cu faptul că durata de viaţă a ovulelor eliberate din ovar este şi ea limitată la 8 – 12 ore.
• Dacă femela continuă şi în următoarele 12 ore să manifeste căldurile, este de dorit să mai fie inseminată încă o dată;

Din considerentele anterioare, femelei ar trebui să i se asigure condiţii optime de întreţinere în zilele ce urmează inseminării. Orice element stresant, indus de om, cum ar fi lipsa apei, furajului, spaţiului sau mutarea animalului poate conduce la o scădere semnificativă a ratei concepţiei şi, ulterior, a fătării.

E bine să nu uităm că inseminarea artificială, dacă e utilizată greşit, poate conduce la rezultate cu un efect financiar negativ.

Vă ofer o singură cifră ca exemplu: creşterea ratei fătării cu 1% conduce la o îmbunătăţire a profitabilităţii anuale a fiecărei scroafe cu aproximativ 300 lei! Ce ziceţi? Merită?

SCURT ISTORIC AL IA

Puţini sunt cei care ştiu că inseminarea artificială (IA) la animale e o idee de acum multe sute de ani, venită din fascinanta lume arabă, acolo unde creşterea calului a fost – și încă este – ridicată la nivel de artă.

De fapt, totul a pornit de la un celebru armăsar, aflat în proprietatea unui nu mai puţin celebru şeic. Renumele armăsarului s-a răspândit rapid printre triburile arabe şi, în paralel, dorinţa acestora de a avea mânji de la renumitul mascul.

Întrucât împerecherea acestuia era supravegheată cu străşnicie, unui ilustru necunoscut i-a venit ideea de a sustrage – în afara cetăţii – preţioasele gene, prin intermediul unor bureţi plasaţi în vaginul unei iepe acceptată la împerechere. Aşa a început goana după genele valoroase. Acesta a fost startul în utilizarea inseminării artificiale!

Azi, puţine sunt speciile la care inseminarea artificială nu se aplică, obiectivul fiind unul dublu: ca „vehicul” de transfer al genelor valoroase şi ca instrument de protecţie împotriva bolilor transmisibile prin monta naturală.

Inseminarea artificială la suine a început să câștige teren la mijlocul secolului al XX-lea, în special în Marea Britanie, pornind de la cercetările renumitului Dr. Christopher Polge, în jurul anului 1954, impulsionate de necesitatea controlului bolilor cu transmitere sexuală, dar și a ameliorării genetice a efectivelor de suine.

Ulterior, biotehnica a devenit răspândită în toată Europa până în anii 1970, actualmente fiind utilizată în peste 99% din fermele comerciale.