Crescătorul a constatat, cu surprindere, că după trei generaţii, greutatea vie la vârsta maturităţii descendenţilor animalelor cuprinse în lotul de selecţie s-a ameliorat semnificativ, în schimb caracterele de reproducere au rămas la aceleaşi dimensiuni pe care le aveau la începutul acestei acţiuni.
Legea biologică a geneticii cantitative
Prietenul meu Vasile m-a întrebat dacă aceasta este o întâmplare sau este o regulă. Răspunsul meu a fost NU. Nu este o întâmplare, ci este o lege biologică a geneticii cantitative, provocată de faptul că cele două caractere sunt determinate în dezvoltarea lor de două grupe de gene cu activitate de sinteză diferită. Greutatea vie la maturitate (masa vie) este controlată în dezvoltarea ei de către un grup mare de gene, care majoritatea îşi adună efectele în sintezele de substanţe noi (de aceea se numesc şi gene aditive), iar caracterele care concură la dezvoltarea şi manifestarea reproducerii sunt controlate şi conduse în devenirea lor de către un alt grup mare de gene, al căror efecte se manifestă la nivel înalt numai atunci când sunt combinate într-o stare de heterozigoţie (când în acelaşi locus o genă de la un părinte este dominantă, iar cealaltă de la celălalt părinte este recesivă). Asta înseamnă că selecţia celor mai bune animale din efectiv (care posedă mai multe gene superioare decât restul acestora) şi utilizarea lor la producerea generaţiei următoare are menirea să strângă gene superioare aditive în genomul descendenţilor, dar nu poate aduce în stare heterozigotă genele neaditive care stau la baza caracterelor de reproducere.
Din cele spuse până aici, pietenul meu Vasile a dedus cu multă uşurinţă că fiecare însuşire fiziologică şi psihică, dar şi fiecare caracter morfologic al animalelor posedă o anumită pondere a genelor aditive şi neaditive, de care trebuie neapărat să ţinem seama atunci când facem ameliorare genetică. Eu am subliniat doar că ponderea genelor de ambele feluri este aceea care ne spune cu ce fel de metodă trebuie să facem estimarea valorii de ameliorare a animalelor, pe de o parte, şi mai ales pe ce cale de ameliorare (selecţie sau încrucişare) se pot obţine efecte maxime în modificarea structurii genetice a acestora, pe de altă parte.
Ponderea genelor aditive şi neaditive este măsurabilă
În practica ameliorării genetice există doi indicatori cu ajutorul cărora se măsoară ponderea genelor aditive şi neaditive care determină dezvoltarea caracterelor la animale şi la plante. Aceştia sunt: valoarea coeficientului de heritabilitate (h2) şi ,,cantitatea” de heterozis sau vigoarea hibridă care rezultă peste media caracterului părinţilor la hibrizii proveniţi din încrucişarea raselor sau a liniilor zootehnice. Caracterele cu h2 mai mare de 0,5 şi care prin încrucişare nu produc efect de heterozis decât în mică măsură sunt determinate mai ales de gene aditive. Dimpotrivă cele care au un h2 mai mic de 0,3 şi manifestă heterozis în cantitate mare prin încrucişare sunt, cu siguranţă, determinate mai ales de gene neaditive. Celelalte caractere cu valoarea intermediară a acestor parametri sunt determinate în dezvoltare de ambele tipuri de gene.
Redau în tabel principalele caractere ale raselor de carne ce trebuie să fie ameliorate, ponderea genelor aditive şi neaditive care le determină dezvoltarea, măsurate cu h2, şi „cantitatea” de heterozis, precum şi calea de ameliorare a acestora.
TABEL: CLASIFICAREA CARACTERELOR RASELOR DE CARNE
Articol publicat în revista Ferma nr. 19/246 (ediţia 1-14 noiembrie 2019)
