Gheorghe Şoşoi a absolvit un liceu de petrolişti la Ţigleni, apoi a lucrat la Schela de Foraj din Târgu Cărbuneşti, care a fost privatizată după 1989. Petrolistul n-a mai vrut să lucreze acolo, a intrat în învăţământ, mai ales că în comuna lui funcţionează un liceu tehnologic, unde învaţă trei sute de elevi.

Saltul cu bani europeni
De apicultură s-a apucat datorită tatălui său, care i-a dat doi stupi din cei vreo 30-40 câţi avea. Acesta primise la rândul său nişte stupi de la un unchi. Dar din dar se face prisacă. ”Mi-l amintesc pe unchiul acela când scotea mierea. Ne uitam printre ulucile gardului. Veneau albinele şi ne înţepau”, îmi spune Gheorghe, iar eu notez într-un caiet studenţesc, pe o masă, la etajul pizzeriei situate în locul de unde urcă şoseaua spre Târgu Cărbuneşti.
Aderarea României la UE l-a găsit cu vreo 20 de stupi. În 2011, avea 25. Apicultorul gorjean a accesat Măsura 141 şi a reuşit să deruleze proiectul pe o durată de cinci ani. Şi-a înmulţit familiile de albine, a cumpărat lăzi noi, o centrifugă de inox şi alte echipamente. În anul III a ajuns la 60 de stupi, în anul V la 90 de stupi, după cum mă asigură, recunoscând că fără banii europeni nu ar fi reuşit să facă acest salt.

Raiul albinelor
Dealurile Bustuchinului şi Valea Amaradiei sunt pline de fâneţe, de păduri de tei şi de salcâm, oferind, astfel, o importantă bază meliferă. E un areal cu adevărat propice dezvoltării apiculturii, pentru obţinerea mierii poliflore, a mierii de tei şi a celei de salcâm, considerată mierea cea mai fină: ”Salcâmii aici înfloresc în două cicluri. Cei de pe deal înfloresc cu o săptămână înaintea celor de pe vale. Anul acesta, datorită condiţiilor meteo favorabile, am obţinut producţie foarte bună, în medie 25-30 de kg/stup”. Beneficiind de baza meliferă bogată a comunei, un adevărat rai al albinelor, Gheorghe Şoşoi nu prea îşi bate capul cu mersul în pastoral în zona de câmpie, unde sunt culturile de rapiţă şi de floarea-soarelui. Intenţiona, când am documentat reportajul, să meargă la floarea-soarelui, dar nu părea foarte entuziasmat. Se teme şi de mersul în pastoral la rapiţă: ”Degeaba îmi spune inginerul că dă cu substanţe aici, dacă la un kilometru distanţă un alt fermier aplică tratamente fără să mă anunţe”.

În jungla pieţei
Ieşim din pizzerie şi urcăm cu maşina pe un drum care ne duce pe culmea unui deal. Văd Valea Amaradiei, casele Bustuchinului înşirate de o parte şi de alta a şoselei principale şi, de jur împrejur, fâneţele vălurind în bătaia uşoară a vântului. În depărtare, spre nord, disting culmile înalte ale Parângului. E un peisaj subcarpatic şi un areal optim pentru apicultură. Cu toate acestea, mierea produsă aici este vândută la preţuri care nu-i mulţumesc pe apicultori: ”Nu suntem avantajaţi cu mierea, o dăm la preţuri mici”, se plânge Gheorghe Şoşoi. Îi înţeleg nemulţumirea, dar un pas către mai bine trebuie făcut chiar de ei, de apicultorii Bustuchinului. De ei depinde ca să-şi vândă mierea mai bine. Mierea de salcâm, de pildă, este vândută en gros cu 16 lei/kg, rareori cu 18 lei. Un kilogram de miere de salcâm ajunge la consumatorul final la preţul de 40 de lei. Desigur, cei care tranzacţionează mierea de la producător la clientul final au propriile cheltuieli, iar activitatea lor, comerţul, e una străveche şi, dacă nu a dispărut în mii de ani, înseamnă că e foarte utilă societăţii.

Albina Bustuchinului?
Apicultorii nu reuşesc să meargă la tarabă şi să vândă mierea la borcan, personalizată. ”La mine nu are cine să stea la tarabă”, recunoaşte Gheorghe. Ei sunt nevoiţi să vândă mierea en gros, dar ar putea să o vândă la un preţ mai bun, dacă s-ar solidariza în faţa comercianţilor. Casa lui Gheorghe Şoşoi e situată în culmea dealului. Primăria a asfaltat multe drumuri comunale, astfel încât au devenit amintire opintelile pe drumeaguri pline de praf sau de noroaie. Dezvoltarea infrastructurii favorizează agricultura locală, inclusiv apicultura. Camionul cu stupi sau cu butoaie cu miere ajunge mai uşor la prisacă. Peste drum de casă, Şoşoi ţine câţiva stupi. Sunt grei din cauza mierii care n-a fost încă extrasă din faguri. Mierea asta bună va ajunge în butoaie, iar mai departe în borcanele procesatorilor, sub denumirea generică de ”miere produsă în UE”. Niciunul dintre clienţii marilor magazine nu va şti că mănâncă miere din prisaca lui Gheorghe Şoşoi. Oricum, mierea din Bustuchin se va amesteca cu mierea din Argeş sau din Dolj. Ne dorim, însă, ca peste un sau doi, să ţinem în mână un borcan etichetat cu o marcă de miere locală.

MIERE BUNĂ, PROMOVARE IOC!
E cumva firesc ca bogăţia florală a dealurilor să favorizeze apicultura în Bustuchin, dar, deocamdată, numeroşii apicultori care activează aici nu au înfiinţat o asociaţie locală care să le apere şi să le promoveze interesele. Fiecare lucrează şi se descurcă pe cont propriu. E mai bine aşa, decât să-şi fi făcut o asociaţie care să nu funcţioneze în mod real, existentă numai pe hârtie. O asociaţie e urmarea unei decizii asumate şi a convingerii membrilor că numai aşa vor reuşi să prospere, acţionând în consecinţă. Faptul că nu s-au asociat nu exclude însă colaborarea. ”Maestrul meu este directorul Liceului Tehnologic din Bustuchin, dl. Vasile Spiridon. Eu însumi i-am îndemnat pe elevi să se apuce de apicultură. Unul are deja 40 de stupi. Mi-a cerut un roi şi şeful postului de poliţie”, îmi spune gorjeanul Gheorghe Şoşoi.
Deocamdată, mierea din prisăcile Bustuchinului nu este scoasă pe piaţă fie sub o marcă locală, fie persoanlizată de fiecare producător în parte. Gheorghe Şoşoi îşi vinde producţia pe internet sau unor intermediari care cumpără en gros. Uneori, mai vine câte o comandă şi din afara ţării: ”M-a sunat o cumnată din Franţa să-mi spună că vrea să cumpere 100 kg”, mărturiseşte prisăcarul.

Un articol publicat în revista Ferma nr. 13/218 (ediţia 1-14 august 2018)

Acest articol face parte din proiectul VIITOR PENTRU SATE. Creştem afaceri la ţară! – Diagnoza spaţiului rural românesc şi identificarea potenţialului investiţional.

Un demers jurnalistic realizat de REVISTA FERMA. Detalii AICI