La o asemenea intensitate reproductivă şi productivă, este evident că şi rata de reformă a scroafelor într-o fermă e în creştere, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, scroafele moderne sunt exploatate în condiţii suboptimale de cazare şi de furajare. Ca atare, reforma scroafelor devine, uneori, un subiect extrem de controversat pentru majoritatea fermierilor, întrucât aceştia trebuie să-şi asume responsabilitatea eliminării din efectivul productiv a unor animale de la care ar fi aşteptat mai mult. Ne referim aici la reformarea voluntară a unor scroafe şi nu la ceea ce cunoaştem sub denumirea de „sacrificări de necesitate”.

Nu uita: Porcul îţi dă dacă-i dai!
Presiunea economică şi necesitatea sporirii profitabilităţii a determinat ca şi la noi, în ultimii zece ani, fermierii să se orienteze spre exploatarea unor genotipuri moderne, intens şi constant ameliorate. Acei puţini fermieri care nu au înţeles la timpul potrivit că „porcul îţi dă dacă-i dai!” continuă să părăsească scena comercială, fapt dovedit de numărul de ferme care şi-au închis porţile în anii care au trecut.
Orice strategie de înlocuire în efectivele actuale de scroafe trebuie să se regăsească într-un plan de reformă voluntară, adaptat condiţiilor din fiecare fermă.

Categoriile de vârstă cele mai performante
Este dovedit statistic faptul că scroafele la prima fătare – 1 şi cele care au trecut de fătarea a şasea sunt categoriile care au performanţele cele mai scăzute în privinţa: numărului de purcei fătaţi vii, al celor neviabili, a mortalităţii pre-înţărcare şi a zilelor neproductive acumulate, conducând la reducerea performanţelor medii ale fermei.
La fel de clar este şi faptul că potenţialul productiv maxim al scroafelor se manifestă la fătările 2-5. De aceea, este logic ca cel mai mare număr de scroafe dintr-o fermă să se încadreze în aceste categorii de vârstă.
Din păcate, aceasta este doar o situaţie ideală, întrucât, în multe ferme proporţia de scroafe reformate „de necesitate” nu mai lasă loc unei reforme voluntare, bazată pe criterii productive obiective.

Fermierii apelează la două strategii de reformă a scroafelor
Presiunile pieţei, cărora fermierii trebuie să le facă faţă, conduce adesea la un dezechilibru major structurii ideale, prezentate în tabel. De aceea, aceştia abordează de regulă 2 strategii distincte în „planificarea” structurii viitoare a efectivului.
• Prima abordare – cea clasică sau tradiţională – este cea în care fermierul porneşte cu o rată a înlocuirilor redusă – mai ales în cazul fermelor recent populate – care creşte ulterior. În acest mod, după 2-3 ani, se creează un „val” de scroafe extrem de performante, aflate la fătările 3-5. Partea mai puţin „sănătoasă” a aplicării acestui sistem este că performanţa medie a fermei scade pe măsură ce „grupul productiv” trece de fătarea a 6-a. Adesea, abia atunci fermierul introduce în efectiv un nou grup de scrofiţe ce se constituie în al doilea „val” productiv.
• Abordarea actuală, modernă, presupune menţinerea unei rate a reformei şi, implicit a înlocuirilor, constantă. Strategia implică însă o politică destul de dură de reformă a scroafelor în prima perioadă şi aplatizarea „valului productiv” amintit. Pe de altă parte, însă se creează o structură corectă a efectivului, cu beneficii pe termen lung, care nu exclud nici avantajele obţinerii unei producţii constante de purcei, ca şi o utilizare uniformă a efectivului de hibridare (în fermele în care acesta funcţionează).
În definitiv, decizia de a aplica o anumită strategie de reformă a scroafelor va depinde de o serie de informaţii „cheie” din fermă, dar şi de disponibilitatea fermierului de a planifica producţia pe termen lung. Datele necesare luării unei decizii sunt:
– Productivitatea scroafelor diferenţiată pe grupuri de vârstă diferite;
– Valoarea unui purcel în plus obţinut în exploataţie;
– Performanţele scroafelor aflate la prima şi a doua fătare;
– Capacitatea de asigurare a unui flux constant de scrofiţe de înlocuire cu o valoare genetică superioară generaţiei precedente;
– Costul scrofiţelor de înlocuire;
– Valoarea reziduală de abator a scroafelor reformate.
În aceste rânduri am abordat DOAR subiectul înlocuirii scroafelor din fermele comerciale, pornind de la criteriile de performanţă reproductivă. Înlocuirile şi, implicit, reforma scroafelor din nucleele genetice reprezintă un alt subiect, nu mai puţin important, pe care îl vom aborda separat.
Pornind de aici şi jonglând cu circumstanţele în care se află ferma la un moment dat, fermierului nu-i mai rămâne decât un singur lucru de finalizat: să ia decizia corectă în privinţa programului de reformare a scroafelor. Ceea ce, în realitate, rămâne cel mai dificil pas!

CUM SE PROCEDEAZĂ ÎN ŢĂRILE CU TRADIŢIE ÎN CREŞTEREA SUINELOR?
Privind în „curtea” ţărilor cu tradiţie în creşterea performantă a suinelor, constatăm că rata de înlocuire anuală a scroafelor depăşeşte 45%, ajungându-se uneori şi la valori ce depăşesc 50-55% în ţări ca Danemarca sau SUA. Din aceste procente, însă, o parte o reprezintă scroafele care, din cauze diverse, „trag în jos” performanţele fermei şi, evident, profitabilitatea acesteia.
Specialiştii au ajuns la concluzia că, la ora actuală, o fermă echilibrată din punct de vedere al vârstei femelelor ar trebui să aibă distribuite animalele aşa cum putem observa în tabel.

TABEL: DISTRIBUŢIA IDEALĂ A VÂRSTEI SCROAFELOR

Un articol publicat în revista Ferma nr. 8/235 (ediţia 1-14 mai 2019)