Nu-l mai văzusem din toamna trecută pe pomicultorul dâmboviţean. L-am cunoscut cu ocazia unei documentări pentru un subiect fierbinte la vremea aceea: aplicarea în pieţe a Legii 145/2014. Articolul a fost publicat în revista Ferma, nr. 16 (177) din 15-30 septembrie 2016, sub titlul ”În Piaţa Obor, în căutarea unui fermier adevărat”.
Sezonul disperării
Tăichiţă vine cu fructele sale la piaţa din Bucureşti, începând din luna septembrie şi stă atât timp cât are mere şi pere de vânzare. M-am bucurat să-l revăd aşezat la taraba sa, cu câteva grămăjoare de fructe în faţă. Am pornit o conversaţie pe care o consemnez ca atare.
– ”Cum a fost sezonul?”, încep şirul întrebărilor.
– ”Slab, foarte slab. Am recoltat mai puţin decât mi-a rămas anul trecut în livadă, după recoltare!”
– ”Îngheţul din primăvară?”
– ”Da, îngheţul!”, primesc un răspuns categoric.
– ”Unii au făcut foc. Dumneavoastră?”
– „N-am făcut. Nu ajută la nimic când sunt -10 grade C. Au scăpat nişte pomi pe care-i am mai pe lângă pădure, în deal, dar pomii din zonele mai joase nu au avut nici o şansă”.
– ”Ungurii şi polonezii au avut aceleaşi probleme”, continui discuţia cu fermierul.
– ”Au avut, dar, ştiţi, polonezii cumpără acum de la noi, din fermele care nu au fost afectate. Cumpără merele şi le depozitează la ei, unde reuşesc să le păstreze şi doi ani”
”Cum aşa?”, întreb mirat.
”Le tratează ei cu ceva”, e convins pomicultorul din Cândeşti.
– ”La dvs. în comună există depozit de fructe? Unde le ţineţi?”
– ”E un depozit mare, construit cu fonduri europene, dar costă 1,5 lei depozitarea unui kilogram de fructe. Tariful e perceput la intrarea în depozit. Vă daţi seama, dacă se strică o parte din producţia depozitată şi nu o mai poţi scoate pe piaţă, rămâi cu banii daţi, nu-i mai poţi recupera”, mă informează Nicolae Tăichiţă.
– ”Staţi toată toamna în Obor?”
– ”Nu, plec peste câteva zile, fiindcă nu am fructe. Sunt puţine. Anul trecut am avut recoltă bună, nu am fost nevoit să mă împrumut. Acum, sunt nevoit să mă împrumut iar”, îmi spune Tăichiţă cu amărăciune. Iau o pară mică în mână. E fructul format dintr-o floare norocoasă, pe care gerul din primăvară nu a secerat-o. E din soiul ”Niţă”, 5 lei/kg. Cumpăr două kilograme, fac câteva poze şi-mi iau la revedere de la fermier, urându-i ca la toamna viitoare să-l reîntâlnesc, aici, la taraba din Obor, cu adevărat mulţumit.
ÎN AŞTEPTAREA UNUI AN MAI BUN
Am mai discutat cu Nicolae Tăichiţă despre posibilitatea ca fermierul să înfiinţeze un grup de producători şi să acceseze bani europeni pentru construirea unui depozit mai mic, pentru cantităţile lor de fructe. Tăichiţă s-a declarat sceptic, mai ales că în trecut a avut probleme din cauza birocraţiei, ca beneficiar al Măsurii 141. Toată lumea vorbeşte despre opţiunea depozitării producţiei pentru a aştepta un preţ mai bun. Pentru producătorii de cereale, într-adevăr, este o cale salvatoare, dar pentru pomicultori şi legumicultori lucrurile nu stau la fel de entuziasmant. Fructele sunt vulnerabile, se pot strica uşor. Soluţia, poate, nu o reprezintă marile depozite, ci depozite mai mici, pentru câţiva fermieri, care să nu fie nevoiţi să suporte preţuri dezavantajoase pentru depozitare, bani care nu mai pot fi recuperaţi, dacă, din păcate, se strică o cantitate mare. Desigur, depozitele sunt bune, cu condiţia să aibă fermierii ce depozita.
Un articol publicat în revista Ferma nr. 22/205 (ediţia 15-31 decembrie 2017)
