Este vorba de Casa Memorială Constantin Rădulescu-Motru, construcție aflată pe lista monumentelor istorice sub denumirea de Conacul Răduțeștilor (Cod LMI: MH-II-m-B-10277). Nu știu de unde până unde se numește așa, poate de la cătunul Răduțeștilor.
Monument uitat și izolat
Important este că cineva i-a proptit cu patru piroaie ruginite o piatră de marmură pe care scrie „Casa Memorială Constantin Rădulescu-Motru”. Adică, un monument închis publicului și total nebăgat în seamă de autorități. Doar la biserică este o cruce care amintește de fostul președinte al Academiei Române (1938-1941) și director al Teatrului Național din București (1918), cu inscripția „Constantin Rădulescu-Motru este geniul acestui meleag. E cinstea noastră și a întregului neam”. Însă primăria i-a plantat bustul la gară. Ca să-l vadă toată lumea care vine sau pleacă din Butoiești!
Loc de întâlnire pentru personalități culturale
Constantin Rădulescu-Motru este, conform multor opinii, unul dintre puținii filozofi adevărați ai națiunii noastre. Cariera sa a fost impresionantă iar studiul „Pshiologia poporului român” este de o actualitate de invidiat, în ciuda faptului că a fost scris într-o perioadă în care lipseau multe date comparative care să-l ajute în definirea pshiologiei sociale a poporului român.
„Psihologul, filozoful și omul de cultură”, așa cum scrie pe plăcuța de marmură de pe culă, s-a născut pe 15 februarie 1868 aici, la Butoiești, în județul Mehedinți, chiar în casa despre care discutăm în acest text. Mama sa, Judita Butoi, care a decedat la câteva zile după nașterea filozofului, a fost parte a familiei boierești care a dat numele localității. Era fiică a comisului domnesc Ion Butoi.
A fost Constantin Rădulescu-Motru moșier?
În schimb, nepotul filozofului spune că Rădulescu-Motru nu a fost ceea ce se chema moșier. Își aduce aminte că acestă casă era loc de întâlnire a oamenilor de cultură ai vremurilor acelea și nicidecum un conac boieresc în adevăratul sens al cuvântului. Dar, din jurnalul lăsat de Constantin Rădulescu se poate vedea că, deși era ocupat mai mult cu latura culturală, totuși avea și oarece înclinații administrative privind cele 300 de pogoane moștenite de la mama sa. După ce a ieșit la pensie (1941) și până ce comuniștii i-au confiscat averea și l-au și întemnițat la Turnu Severin la 2 martie 1949. Noroc cu intervenția lui C.I. Parhon, în acest fel fiind eliberat. De fapt filozoful prevăzuse că așa avea să se întâmple, după cum scrie în jurnalul său.
A trăit la limta existenței. Iarna a fost internat într-un azil pentru a nu muri de frig și foame. Moare la 89 de ani și odihnește în Cimitirul Bellu. Motto-ul lucrării „Psihologia poporului român” suna așa: „În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă”. Din păcate, realitățile s-au dovedit crude, și atunci, dar și acum, când aproape că ne deranjează să ținem minte și să prețuim cum se cuvine moștenirea istorică. De cultură ce să mai zic. Noroc că în Oltenia se construia solid pe vremuri!
FILE DIN JURNALUL LUI RĂDULESCU-MOTRU
13 ian. 1949: “…În momentele acestea aflu că în noua lege de evaziune fiscală se prevede închisoarea pentru acei care nu sunt la zi cu plata impozitelor la moșie. În cazul acesta, rar va fi moșier care va scăpa de închisoare, deoarece impozitele peste tot în țară depășesc veniturile…”
30 ian. 1949: “…Sunt în prada unui mare zbucium sufletesc. Nevasta mea, îngrozită de plata impozitelor și a cheltuielilor necesare pentru muncile agricole, este de părere să renunțăm la Butoiești… Vom trăi în mare sărăcie la București, dar acolo cel puțin nu vom fi sub teroarea sechestrelor și a închisorii. Mie mi se rupe inima, gândind că părăsesc pentru totdeauna casa în care am copilărit și pământul de care familia mea era legată mai bine de un secol… Sătenii muncitori de pe moșie… vin la curte cu lacrimi în ochi să ne roage să rămânem. Îngrijitorul conacului și familia sa cu nici un preț nu vor să se separe de noi. Ei ne promit că au să servească gratuit, numai să-i luăm cu noi. N-am bănuit niciodată că moșia părinților mei joacă un așa mare rol în sufletul meu. Fără ea mă simt ca un copil orfan, rătăcind singur prin lume…”
Articol publicat in revista Ferma nr.8(169) 1 – 14 mai 2016
