Una dintre cele mai aprinse discuții din zilele noastre se referă la așa-numita competiție dintre animalele de fermă și om în privința resurselor de hrană ale planetei, cu o subliniere ce se referă la cereale, în special.

Ideologii extremi consideră că această competiție reprezintă cauza foametei cronice din anumite părți ale globului, iar soluția pentru această problemă nu poate fi decât reducerea drastică a efectivelor de animale domestice crescute în fermele comerciale.

Să vedem însă cât de reală este acestă competiție, analizând subiectul mai în profunzime și răspunzând la câteva întrebări.

TREI ÎNTREBĂRI-CHEIE

1. Cât anume din producția cerealieră ajunge în alimentația animalelor de fermă?

• Trebuie să admitem că cerealele reprezintă o componentă importantă a rațiilor furajere, cu precădere în avicultură și creșterea suinelor. Totuși, ar fi logică și precizarea că acestea sunt, de regulă, încadrate în clasa de calitate numită cereale furajere, o clasă situată sub cea a cerealelor destinate consumului uman. De asemenea, cerealele furajere includ și acele culturi care, chiar dacă au fost înființate pentru consumul uman, până la final, nu au ajuns pe mesele noastre datorită calității scăzute, cum ar fi, spre exemplu, conținutul insuficient de proteină sau gluten, parametri esențiali în panificație.
• Dacă totuși cerealele de calitate alimentară sunt folosite în hrana animalelor, acestea reprezintă de obicei surplusul de pe piață, care nu a fost absorbit de punctele de vânzare cu amănuntul și care ajunge în final să mărească nivelul risipei alimentare.
• După cum se cunoaște, animalele de fermă consumă o mare varietate de surse alternative de hrană, inclusiv ierburi, fân, paie și sub-produse rezultate din procesarea alimentelor de uz uman.
• Mai știm că suprafața totală agricolă utilizată în prezent, la nivel global, pentru furajarea animalelor de fermă este de 2,5 miliarde de hectare, ceea ce corespunde cu aproximativ 50% din suprafața agricolă a lumii și 20% din suprafața uscatului planetar. Însă, trebuie precizat că cea mai mare parte a acestui teren, respectiv 2 miliarde de hectare, este alcătuită din pajiștile permanente utilizate de animalele de fermă erbivore și, deci, nu concurează cu producțiile vegetale destinate consumului uman.

2. Cât teren arabil folosim pentru furajarea animalelor de fermă?

Terenul arabil total folosit pentru producerea hranei destinată animalelor de fermă este de aproximativ 0,55 miliarde de hectare, adică 40% din terenul arabil global. Cea mai mare parte din acest teren este destinat cultivării cerealelor, iar speciile monogastrice, precum porcii și păsările de curte, consumă două treimi din această producție la nivel mondial.

De asemenea, rația furajeră a animalelor de fermă este compusă și din sub-produse derivate din procesarea semințelor oleaginoase (soia, floarea soarelui) sau a cerealelor (paie, tărâțe), obținute din recoltele ce însumează 0,13 miliarde de hectare de teren arabil fiecare. Ca atare, doar 0,06 miliarde de hectare de teren la nivel global sunt destinate producției silozului de cereale, lucernă și sfeclă furajeră, suprafețe care ar putea fi utilizate efectiv pentru a produce hrană destinată exclusiv oamenilor.

Pe scurt, concurența pentru utilizarea terenurilor destinate furajării animalelor de fermă, respectiv a alimentelor pentru oameni, este relativ limitată. Însă, chiar și aceasta poate fi redusă și mai mult prin creșterea circularității sistemelor de furajare a animalelor, prin optimizarea utilizării în plan regional a hranei pentru animale sau a subproduselor derivate din prelucrarea cerealelor și a altor categorii de biomasă, prin transformarea acestora în furaje sau bioenergie.

3. Care este deficitul UE în privința resurselor de proteine din furaje?

Este incontestabil faptul că UE nu produce suficiente proteine ​​pentru a satisface necesarul de consum al animalelor de fermă. Ca atare, astăzi, acest deficit este compensat prin importuri de soia și produse derivate din soia, în principal din America de Sud și Nord.

Cea mai recentă versiune a bilanțului UE pentru proteinele ce întră în compoziția hranei animalelor de fermă, publicată de Comisia Europeană în 2022, arată faptul că auto-suficiența UE pentru toate sursele de proteine ​​a fost de aproximativ 77% în ultimii trei ani. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul că UE importă anual aproximativ 28 de milioane de tone de șroturi de soia. Această cifră a fost destul de stabilă în ultimii 30 de ani, cu o ușoară scădere în ultima vreme, în primul rând datorită utilizării la o scară mai mare a sub-produselor rezultate din procesarea industriilor alimentare.

DE CE ESTE SOIA O PRIMĂ ALEGERE?

Este de netăgăduit și faptul că culturile de soia dețin un punctaj unic în ceea ce privește caracteristicile nutriționale, reprezentând o sursă de proteine ​​de înaltă calitate, destinată fabricării furajului destinat multor specii de animale de fermă. Ne referim, bineînțeles, aici la profilul de aminoacizi, concentrația în proteine, densitatea nutrienților, digestibilitatea și palatabilitatea. În plus, accesibilitatea, consecvența calitativă și disponibilitatea lor pe toată durata anului, dar și posibilitatea de a utiliza instrumente de finanțare moderne poziționează soia ca prima alegere atât pentru nutriționiștii din zootehnie, cât și pentru fermieri.

CÂTE CEREALE AJUNG ÎN ZOOTEHNIE?

La nivel global, doar 13% din rația animalelor care produc proteină de origine animală se bazează pe cereale, majoritatea fiind reprezentată de cerealele furajere. Pe de altă parte însă, în UE, cerealele reprezintă circa 25% din ceea ce consumă animalele de fermă. Luând în considerare hrana animalelor de fermă în general, se estimează că 86% din aportul de furaje provine din resurse necomestibile pentru oameni, fiind compuse în principal din materiale vegetale bogate în celuloză

NU SCĂPĂM DE IMPORTURILE DE SOIA

Inițiativele UE de a stimula producția locală de proteine ​​vegetale au ca scop scăderea deficitului de materii prime furajere bogate în proteine, ​​pe care țările UE trebuie să le importe. Cu toate acestea, este de așteptat ca statele membre ale UE să rămână în continuare, dependente de importurile de soia, chiar și pe termen lung.

un articol de

IOAN LADOȘI

USAMV Cluj-Napoca