Ştiinţa veterinară, valorificată doar în momente de criză

Importanţa de necontestat a medicinii veterinare în ţara noastră a ieşit la iveală mai ales cu prilejul numeroaselor crize epidemiologice, cu consecinţe grave asupra economiei şi a sănătăţii publice, cum au fost cele generate de rabie (turbare), encefalopatiile spongiforme (boala „vacii nebune”, scrapie la oi), influenţa (gripa) aviară, pesta porcină, riscurile dioxinei, ale melaminei şi altele.

Din păcate, aproape de fiecare dată, imediat după stingerea focarelor, ştiinţa veterinară trecea în anonimat. Cu ocazia ultimului episod de gripă aviară am putut observat şi că despre această boală, inclusiv despre prevenirea şi combaterea ei, vorbeau nu specialiştii veterinari, ci miniştrii, care erau mai degrabă asociaţi, fără temei, cu presupuse tranzacţii ilicite pe seama bolilor.

La aceasta au contribuit mai mulţi factori, dar mai ales faptul că în România, spre deosebire de numeroase alte ţări, nu există un centru de cercetare pentru problema gripelor la animale, deşi gripa evoluează periodic şi la cai şi la porci, inclusiv cu transmisibilitate umană. Situaţia este similară şi cu referire la alte boli transmisibile majore, care pot ameninţa securitatea alimentară.

Cercetarea universitară se regăseşte în performanţele institutelor specializate

Cercetările din domeniul bolilor transmisibile majore, în toate ţările, se efectuează în institute specializate, indiferent de forma de proprietate care stă la baza acestora, pentru că numai acestea dispun de echipamentele necesare şi de personal cu calificări speciale, cum sunt cele din domeniul microbiologiei şi al vaccinologiei.

Astfel de activităţi nu se pot desfăşura în nici o universitate din ţară, deoarece efectuarea cercetărilor, în acest domeniu, presupune măsuri de biosecuritate foarte costisitoare şi o continuitate, care necesită chiar zeci de ani pentru atingerea de performanţe de nivel mondial. Aşa se explică şi faptul că, aproape în totalitate, cercetările asupra bolilor microbiene majore au fost efectuate în cadrul Institutului Pasteur.

Toate vaccinurile de uz veterinar au fost obţinute în cadrul Institutului Pasteur şi a ROMVAC, evident într-o strânsă colaborare cu cadrele didactice universitare, uneori cu idei ale acestora şi, în foarte puţine cazuri, chiar cu tulpini vaccinale obţinute de profesorii universitari. Singura excepţie o reprezintă vaccinul viu contra tricofiţiei taurinelor, care a fost obţinut la Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara şi care a fost cesionat Institutului Pasteur, pentru producţia de serie, după omologarea oficială.

Şi în medicina umană, de domeniul bolilor transmisibile majore, inclusiv de producerea şi testarea vaccinurilor, se ocupă doar institutele de specialitate (Institutul Cantacuzino, Institutul de virusologie al Academiei Române şi altele).

„Cenuşăreasa” cercetării ştiinţifice româneşti?

Suntem datori să ne întrebăm de ce în domeniul medicinii veterinare, după Revoluţie şi mai ales după aderarea la UE, au încetat cercetările în domeniile de maximă importanţă pentru securitatea naţională?

• Treptat, s-a renunţat la vaccinurile şi la reagenţii de diagnostic proprii şi s-a trecut la importuri şi la o dependenţă totală de indicaţiile de la Bruxelles. Una din cauzele restrângerii comenzilor sociale către Institutul Pasteur a fost reprezentată de reticenţa conducerilor Ministerului Agriculturii şi apoi a Autorităţii veterinare faţă de instituţiile privatizate (legal), care are la bază o reminiscenţă din vechea orânduire.

Pentru aceşti domni, ar fi cazul să reamintim că NASA şi Pentagonul ar deveni instituţii falimentare dacă ar renunţa la serviciile firmelor americane private.
Dependenţa totală de produsele şi de indicaţiile profesionale macină prestigiul medicinii veterinare şi trebuie curmată. UE trebuie să găsească în România parteneri şi nu milogi!

Se pune întrebarea cum de am ajuns în această situaţie şi mai ales ce trebuie să facem pentru a ieşi din impas? Pe măsură ce m-am documentat asupra situaţiei din domeniul cercetării ştiinţifice medicale veterinare din România, am simţit tot mai mult un sentiment de culpă colectivă, alături de facultăţile de medicină veterinară, Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România, Secţia de Medicină Veterinară din ASAS şi ANSVSA.

• Nu există nici un alt domeniu al ştiinţei, cu excepţia medicii veterinare, care să nu aibă un institut naţional de profil, sprijinit de stat. Prin HG 37/2003, au fost instituite programele – nucleu de cercetare-dezvoltare, acestea fiind definite ca programe proprii ale institutelor naţionale, elaborate de acestea.

În baza acestei HG, pe perioada 2003-2005, au fost finanţate 582 de programe nucleu, din care 105 în anul 2005. Aceste programe nucleu au revenit unui număr de 43 de institute naţionale, printre acestea neregăsindu-se medicina veterinară, probabil şi pentru că nu am fost în măsură să explicăm rolul şi importanţa medicinii veterinare pentru economia naţională şi pentru protecţia sănătăţii publice. Deci, nu beneficiem de un statut egal cu celelalte domenii.

• În ţara noastră nu există o listă de priorităţi pentru cercetarea ştiinţifică veterinară, care să reprezinte o comandă socială şi să corespundă programelor naţionale de control al bolilor la animale şi de garantare a sănătăţii publice.

Planul Naţional de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare (PNCDI II), pentru perioada 2007-2013, aprobat prin HG nr. 475/2007, cuprinde doar câteva din domeniile de mare interes şi actualitate pentru medicina veterinară din ţara noastră, care sunt dispersate în Programul „Idei” şi Programul „Parteneriate în domeniile prioritare”. La stabilirea acestora nu au fost consultate facultăţile de medicină veterinară, institutele de cercetări veterinare, secţia de Medicină Veterinară a ASAS şi nici ANSVSA, ceea ce poate explica insuficienţa tematicii menţionate în aceste programe.

• Nici unul din programele de cercetare din cadrul PNCDI nu este condus de către specialişti din domeniul medicinii veterinare, sau din cadrul învăţământului sau al cercetării medicale veterinare.

MĂSURI DE REDRESARE A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN MEDICINA VETERINARĂ

Consider că este absolut necesară şi urgentă elaborarea strategiei de cercetare-dezvoltare pentru medicina veterinară, care să fie în acord cu priorităţile naţionale şi europene, prin:

• stabilirea priorităţilor pentru domeniul medicinii veterinare şi al siguranţei alimentelor, care să includă obligatoriu bolile transmisibile majore;

• constituirea de parteneriate solide şi permanente între instituţiile de învăţământ, institutele de cercetare (de stat şi private) şi organele de decizie în domeniul prevenirii şi combaterii bolilor;

• încurajarea cooperării dintre serviciile veterinare, industria zootehnică şi cea alimentară, mediul academic şi organismele de control, pentru o mai bună adecvare a soluţiilor şi a măsurilor ce trebuie aplicate la nivel naţional;

Pentru toate acestea, solicităm sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetarea Ştiinţifică, Academiei Române, Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi altor instituţii guvernamentale interesate.

ŞTIAŢI CĂ…

• La intrarea în UE, în domeniul bolilor transmisibile, cu excepţia tuberculozei bovine, a leucozei enzootice bovine şi anemiei infecţioase a calului, ţara noastră a avut o situaţie epizootologică de invidiat, deoarece numeroase boli contagioase grave, aduse cândva din exterior, au fost de mult lichidate în România, în timp ce în ţările „de origine” evoluează şi în prezent.

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(69)/2009