Era răspândită convingerea că apariţia bolilor, care nu puteau fi stăvilite în totalitate, era favorizată de neefectuarea vaccinărilor sau de calitatea necorespunzătoare a vaccinurilor.
Investiţiile în dotarea materială şi financiară a Institutului „Pasteur” din Bucureşti, a filialelor sale zonale şi a laboratoarelor pentru controlul calităţii vaccinurilor constituiau expresia „grijii statului faţă de sănătatea animalelor şi implicit a oamenilor”, iar vaccinurile erau folosite, chiar abuziv, parcă pentru a suplini alte deficienţe privind condiţiile de creştere.
În unele cazuri, folosirea abuzivă a autovaccinurilor polivalente a condus la creşterea pierderilor economice fie prin epuizarea sistemului imunologic, fie prin bolile de autoagresiune pe care asemenea produse le favorizează. Odată cu trecerea la economia de piaţă, au avut loc schimbări importante în strategia şi tactica profilaxiei antiinfecţioase.
S-a produs un transfer de responsabilitate dinspre stat spre fermier, în ce priveşte prevenirea apariţiei unor boli transmisibile, renunţându-se la gratuitatea unor vaccinuri şi a manoperei aferente. Odată cu privatizarea şi-au încetat activitatea laboratoarele complexelor zootehnice (de creşterea porcilor şi a păsărilor), care izolau culturile microbiene şi apoi produceau autovaccinurile (pentru colibaciloză, pasteureloză etc.).
Laboratoarele veterinare de stat, la început, au instituit taxe pe manoperă şi mai apoi tarife, care includeau atât manopera, cât şi costul materialelor folosite, astfel că numeroase acţiuni de diagnostic şi de supraveghere au devenit prohibitive.
Fermierii au trebuit să înveţe repede din experienţa celor vest–europeni şi să pună, în locul unor vaccinuri, principiile de profilaxie nespecifică, care se bazează pe respectarea strictă a măsurilor de biosecuritate a fermelor: achiziţionarea de animale din efective sigur indemne, instituirea restricţiilor de circulaţie pentru întregul personal (inclusiv pentru rude şi prieteni); interdicţia de folosire a unor furaje proteice de mare risc (făina proteică din cadavre) şi altele.
A fost şi este mai dificil pentru gospodăriile ţărăneşti, care nu dispun de cunoştinţele necesare şi nici de baza materială pentru asigurarea securităţii crescătoriilor de animale. Adeseori gospodăriile de tip familial nu sunt nici măcar îngrădite şi nu aplică nici o măsură de prevenire a introducerii agenţilor patogeni (prin haine, încălţăminte, păsări, rozătoare etc.).
De mai bine de un an, în schimbarea de tactică s-a marcat o nouă fază, aceea de interdicţie a vaccinării antipestoase a porcilor şi este de aşteptat şi interdicţia de vaccinare a păsărilor contra pseudopestei aviare.
Se poate deduce din mersul evenimentelor că ne îndreptăm spre renunţarea la toate vaccinurile? Nu aceasta este direcţia în care evoluează vaccinologia şi strategia veterinară! Interdicţia legală a folosirii unor vaccinuri este justificată, conceptual, de faptul că practicarea vaccinării contra pestei porcine clasice creează dependenţa de vaccin în acea zonă, deoarece imunizarea, chiar şi eficientă, nu exclude starea de portaj, iar portajul menţine riscul apariţiei bolii în cazul neefectuării vaccinării şi riscul de difuzare a virusului în ţările în care această vaccinare nu se practică.
În plus, continuând vaccinarea se menţin cheltuielile cu producerea, stocarea, difuzarea şi aplicarea vaccinului. Renunţându-se la această vaccinare, fondurile folosite pentru subvenţia producţiei de vaccin, ar putea fi dirijate pe alte direcţii, iar aplicarea măsurilor de biosecuritate va conduce nu numai la prevenirea pestei, ci şi la stoparea apariţiei altor boli transmisibile.
Rămân însă un număr mare de boli pentru care profilaxia specifică prin vaccinare constituie o necesitate. Animalele de mare productivitate, crescute în sisteme intensive, bazate pe artificializarea condiţiilor de mediu, sunt tot mai sensibile faţă de agresiunile infecţioase şi parazitare. Aceste animale, spre deosebire de cele sălbatice din care au derivat, inclusiv rasele rustice, rămân pe veci vulnerabile şi dependente de îngrijirile şi protecţia omului.
În plus, uniformizarea animalelor ca rasă, sex, vârstă şi origine genetică, care este caracteristică creşterii de tip intensiv, conduce la uniformizarea animalelor sub aspect reacţional, metabolic şi patogenetic. Astfel de efective tind să răspundă la noxe diverse, inclusiv la agenţii patogeni, după legea „tot sau nimic”, din care cauză fenomenele morbide au tendinţa de a evolua enzootic, cuprinzând brusc toate animalele de acelaşi fel.
La populaţiile de animale din sistemele extensive de creştere, care sunt heterogene ca rasă, vârstă, sex etc., pragul reacţional faţă de noxe fiind diferit, bolile au o altă dinamică evolutivă, apar într-o altă succesiune, iar unele se manifestă doar sporadic. Asta înseamnă că pentru animalele din fermele de tip intensiv vaccinarea împotriva unor boli constituie o necesitate permanentă.
Care sunt tipurile de vaccinuri ce vor fi folosite în viitor? Există câteva tipuri, care au fost deja experimentate pe animale, ar altele şi pe om. De altfel, trebuie spus că toate vaccinurile împotriva bolilor microbiene ale omului au fost experimentate la început pe animale, iar vaccinologia, ca ştiinţă, serveşte atât profilaxiei bolilor la om, cât şi la animale. Progresele în domeniul cunoaşterii structurii microbilor patogeni au permis izolarea şi caracterizarea compoziţiei chimice a antigenelor capabile să inducă în organism formarea de anticorpi protectori.
În acest fel, a devenit posibilă administrarea la om şi la animale a antigenelor purificate, obţinându-se doar anticorpii protectori doriţi, fără a supune organismul să producă zeci de feluri de anticorpi, din care numai o proporţie foarte mică îndeplinesc funcţii protective. Aceste categorii de vaccinuri sunt numite vaccinuri subunitare, deoarece sunt constituite numai din anumite structuri chimice ale corpului microbian (bacterie, virus parazit).
De exemplu, vaccinul contra meningitei la om conţine doar şase tipuri de proteine, faţă de cele 91 de proteine care fac parte din structura celulei bacteriene a agentului patogen, Neisseria meningitis. O altă categorie de vaccinuri, mai evoluată, o reprezintă vaccinurile moleculare obţinute prin transferul genelor (secvenţe de ADN), responsabile de sinteza antigenelor capabile să inducă anticorpi protectori, din microbii patogeni în celulele de Escherichia coli sau Saccaromyces cerevisiae (drojdia), care devin astfel gazde transgenice.
Asemenea organisme nepatogene, dacă sunt administrate pe cale orală unui animal (om), ar putea produce o cantitate suficientă de antigeni specifici microbilor patogeni, care să inducă în organism sinteza de anticorpi protectori, fără a produce boală. Există şi posibilitatea de a separa şi purifica proteinele-antigene, care apoi vor fi inoculate (intramuscular, subcutanat) organismului animal (cu sau fără adjuvanţi), pentru imunizare. Pe lângă gazdele transgenice, reprezentate de microbi nepatogeni, există posibilitatea inserţiei genelor, provenite din microbii patogeni, în celulele anumitor plante.
Astfel de plante transgenice reprezintă adevărate vaccinuri alimentare, care prezintă marele avantaj că pot fi consumate atât în scop nutritiv, cât şi pentru imunizarea antiinfecţioasă. Metoda este deja utilizată pentru obţinerea de plante modificate genetic rezistente la anumiţi dăunători. Aceste plante conţin determinanţi genetici transferaţi de la Bacillus thuringiensis, care specifică sinteza unor proteine toxice pentru insecte, dar care nu dăunează animalelor.
Sunt folosite ca plante transgenice unele cereale, cartoful, fasolea, bananele etc. Vaccinurile alimentare reprezintă mai ales o speranţă de imunizare a mucoaselor la om şi la animale contra unor boli ale tubului digestiv.
Este, în principiu, posibil ca în viitorul nu prea îndepărtat oamenii să consume banane sau alte plante, în stare crudă, pentru a se imuniza contra hepatitei, iar porcii să consume cartofi sau lucernă, modificate genetic, contra dizenteriei, salmonelozei etc.
Articol publicat în revista Ferma nr. 4(36)/2005
