Sub această formă aminoacizii, acizii graşi şi glucidele (zaharurile) simple sunt absorbite prin mucoasa intestinului, direct în sânge. Pe această cale ele sunt duse, mai întâi, în ficat unde celulele acestuia încep procesul de reorganizare a substanţelor simple, în altele mai complexe cu molecule mai mari.

Cum se desfăşoară un astfel de proces?

Este nevoie de ajutorul „maşinăriei genetice” din celule. Ea este în stare să lege între ei aminoacizii sosiţi în celulele ficatului şi să formeze proteinele proprii ale individului. Sub această formă ele sunt eliberate din ficat în circuitul sangvin, ajungând în celulele care compun ţesuturile şi organele.

O parte din glucidele simple sunt legate între ele, în celulele ficatului, formând glicogenul. El se depozitează în ficat şi între fibrele musculare. O parte dintre acizii graşi şi glicerolul (care nu se leagă între ei să formeze grăsimi imediat după ce au fost absorbiţi în limfă şi în sânge) sunt aduşi în celulele grase (lipocite), unde se leagă unul de celălalt formând grăsimile. Glicogenul şi grăsimile, se pot transforma unul în celălalt. Ambele substanţe devin, însă, sursa principală de energie pentru a asigura activitatea de facere şi desfacere a substanţelor din celule (metabolismul celular).

Toate nutrientele absorbite în sânge din intestin participă în acest fel la formarea în organism de substanţe şi structuri noi. Acestea, în ultima analiză, participă desfăşurarea procesului de creştere şi dezvoltare, în sinteza laptelui, în producţia de carne, şi de ouă, în reproducere şi în apărarea organismului de intruşi.

Acum putem să spunem că activitatea de digestie a furajelor şi cea de absorbţie a nutrienţilor, activitatea de reconstrucţie a substanţelor complexe din celule, precum şi activitatea de facere de subsatnţe noi şi de desfacere (metabolismul) a acestora, în molecule mai mici, este condusă şi înfăptuită de către „maşinăria” genetică pe care o posedă animalul respectiv.

Cantitatea de materie primă pe care o sintetizează „de novo” celulele organismului şi care intră în compoziţia cărnii, laptelui, ouălor şi fibrelor (lână, păr) pe care o poate realiza un animal, depinde de alcătuirea genomului fiecărui individ.

Exprimat altfel, se poate afirma că puterea de transformare a furajelor de către animale în produse animaliere este caracteristică fiecărui individ. Ea este în mod sigur, determinată de calitatea genelor pe care acesta le posedă precum şi de combinaţia acestora în toate formele de genotipuri.

Pentru a fi eficiente, animalele trebuie să fie performante

Dacă animalele domestice pot să transforme furajele în lapte, carne, ouă, atunci ele pot să fie considerate mijloace de producţie pe care fermierul le foloseşte pentru a obţine marfă pentru vânzare.

Iar o vacă este, de exemplu, cu atât mai productivă şi deci cu atât mai profitabilă, cu cât ea va produce lapte şi carne în cantităţi mai mari, de calitate superioară, în 24 de ore sau într-un ciclu de producţie.
Vaca, oaia, porcul sau pasărea domestică devin şi mai rentabile dacă vor realiza un kg de produs dintr-o cantitate cât mai mică de furaje (materie primă). Cantitatea de furaj pe care un animal îl poate transforma într-un litru de lapte sau într-un kg de carne sau ouă se numeşte consum specific.

Cu cât consumul specific de furaje, pe unitatea de produs animal este mai mic, cu atât animalul va fi mai productiv şi mai profitabil. Dacă furajele care compun o raţie echilibrată în principii nutritive sunt obţinute în fermă, la costuri joase şi au digestibilitate crescută, atunci productivitatea sau eficienţa productivă a animalelor care le consumă şi le transformă în produse animale, va fi şi mai rentabilă.

Genele, genotipurile şi performanţa animalelor

Fermierul este interesat să aibă în fermă animale cât mai performante, a căror celule ce intră în componenţa ţesuturilor şi a organelor să fie capabile să sintetizeze substanţe noi, în cantitate mare pe unitatea de timp, şi la costuri cât mai joase. Cum procesul de metabolism, care are loc în celule, este condus şi controlat de către gene, prin intermediul produselor lor de sinteză – proteinele, ajungem la concluzia că numai calitatea genelor care stau la baza dezvoltării caracterelor de producţie, combinaţia şi mai ales interacţiunile care se stabilesc între ele, determină productivitatea şi performanţa indivizilor.

Pentru ca fermierul să facă mai rentabilă activitatea lui de producere de lapte, carne şi ouă, prin creşterea calităţii produselor destinate vânzării, are nevoie de metode şi mijloace, cu ajutorul cărora să poată afla şi mai ales să poată „măsura” calitatea genelor care stau la baza dezvoltării unui caracter luat în considerare.

În prezent se cunosc câteva metode clasice cu ajutorul cărora fermierul poate estima valoarea genelor şi a genotipurilor pe care le posedă animalele. Acestea sunt informaţiile pe care le obţin prin propria performanţă.

Articol publicat în revista Ferma nr. 1(39)/2006