Potenţialul nostru agricol este foarte mare, cam cât să putem hrăni, cu uşurinţă, de trei ori populaţia ţării. Cu atât mai gravă e situaţia alimentară, cu cât această ţară, socotită cândva grânarul Europei, importă în prezent 70% din producţia agricolă, ceea ce e de-a dreptul stupefiant şi condamnabil.

Din păcate, după revoluţie, ce s-a petrecut în agricultură a fost de domeniul unor mari cataclisme, ani de zile s-a tot împărţit pământul, fără să se lucreze, fără ca puterea să găsească soluţii decisive, uneori ea însăşi fiind cauza delăsării, superficialităţii şi dezamăgirii, după ce au fost înşelate atâtea speranţe.

După 1989, guvernanţii aveau la dispoziţie două variante pentru a realiza transformarea şi dezvoltarea agriculturii: varianta capitalistă şi cea comunistă. Varianta capitalistă era foarte simplă: oamenii erau liberi să acţioneze în interes propriu, construind o economie nu numai eficientă, dar şi stabilă.

Cealaltă variantă, comunistă, e subordonată planificării delirante a unor acţiuni utopice, în care domină cunoscuta expresie: „el se face că lucrează, eu mă fac că-l plătesc”. Din păcate pentru agricultura românească, cea de-a doua variantă i-a fost servită din belşug, cu inconştienţă şi delăsare, prin intermediul unor instituţii ale statului, ghidate după aceleaşi principii „sănătoase”.

Una dintre aceste instituţii a fost şi este DIRECŢIA AGRICOLĂ JUDEŢEANĂ, cu aşa-zisele producţii record, stabilite cu pixul comunist, pix care şi-acum are puterea de-a cuantifica succesele politicii agricole a guvernanţilor, până când vin alţi şefi, cu alte pretenţii, dar cu aceeaşi incapacitate de-a înţelege realitatea, având ca punct de reper pixul (să nu uităm că la loc de cinste e şi mapa) pe care domnii de la direcţiile agricole îl mânuiesc, deja, cu mare pricepere.

Trebuie, totuşi, reţinut, că aceşti directori şi funcţionarii lor au o mare capacitate: delirul verbal, prin care ei fac din roşu alb şi din alb negru. Prin vorbe, susţin ei, vor să ajute la formarea fermierilor… Numai că în momentul în care şi-au dat seama funcţionarii din direcţii că odată format un grup masiv de fermieri, ei îşi vor pierde statutul şi vor deveni nişte slujbaşi mărunţi, acolo, pierzându-şi toate privilegiile, reacţia acestora a fost extrem de dură.

Ajutaţi şi de alte „structuri prietene”, au trecut la atac, folosind un instrument foarte drag lor, pixul.

… Aşa s-a hotărât rărirea fermierilor, prin semnături cu nemiluita din condei. Până la limita la care să nu mai reprezinte nici un pericol pentru distrugerea direcţiilor agricole. Şi a fost şi foarte uşor. Care fermier mai răsărit nu are nevoie de zeci de semnături pe an de la direcţie şi nu depinde de interpretările originale ale regulamentelor europene, distorsionate şi ele după bunul plac sau din dezinteresul funcţionarilor publici?

În aceste momente, când se pune din nou pe tapet restructurarea direcţiei, funcţionarii acesteia declară foarte răspicat că nu avem fermieri (Ştiu ei ce ştiu, nu? Doar au participat intens la rărirea lor…) şi insistă că ar fi în interesul poporului să mai fie lăsaţi câţiva ani în funcţii pentru a crea fermierii de care avem nevoie.

Însă adevărul gol-goluţ este că piaţa formează fermierii, nu direcţiile agricole judeţene, iar instituţiile birocratice născute în perioada comunistă şi care au reuşit să supravieţuiască până acum, caută prin orice mijloace să diminueze puterea fermierilor, tocmai pentru a avea o viaţă cât mai lungă, indiferent de costurile imense pe care societatea românească le plăteşte pentru susţinerea lor.

Şi o precizare, pentru a nu da curs interpretărilor… Când vorbim de directori şi funcţionarii de prin direcţii nu generalizăm, ci ne referim la o categorie anume, păstrătoare şi purtătoare de mari realizări agricole de sorginte comunistă.

În ceea ce priveşte agricultura noastră, cea care poartă semnătura pixului heirupist, poate că odată cu dispariţia direcţiei agricole judeţene, se va risipi şi ultimul suflu al condeiului comunist…

Da, i-a fost prea mult!

Da, să lăsăm să cânte grâul, să cânte iarba…