De buna pregătire a oilor pentru iernat şi de gestionarea cumpătată a
cheltuielilor efectuate în această perioadă depind în mare măsură
producţiile, veniturile şi profitabilitatea din anul următor.

Refacerea grăsimii corporale a oilor

De la începutul lunii august şi până la mijlocul lunii octombrie, adică
mai bine de două luni şi jumătate, în vestul ţării vremea a fost
potrivinică, cu temperaturi ridicate şi climă excesiv de secetoasă.

Oierii din zona de vest, cei cu ani mulţi de păstorit în spate, spun că o secetă atât de lungă, în perioada de toamnă, nu au mai întâilnit până acum.

Faţă de anii anteriori, când oile aveau în luna octombrie o condiţie corporală foarte bună, în acest an acestea sunt slab pregătite pentru iernat. Totuşi, mai avem ceva timp la disşpoziţie pentru refacerea grăsimii corporale a animalelor.

În condiţii normale, iernarea oilor se face cu costuri mai mici dacă animalele sunt grase, adică la intrarea în stabulaţie au 6-10 kg grăsime corporală.

Pe de altă parte, rasele rustice (Ţurcană, Ţigaie etc.), în special, dar şi celelalte, toamna au instinctul de a consuma mai multe furaje. Oierii profesionişti ştiu că oile se recondiţionează cel mai bine prin păşunatul lor în perioada de toamnă pe mirişti de porumb şi pe mirişti înverzite de cereale sau pe păşuni/fâneţe otăvite.

Tratamente antiscabioase şi vaccinuri

Înainte de intrarea în stabulaţie, dacă vremea este bună, cu temperaturi de peste 15oC, oile se îmbăiază de două ori la un interval de 8-10 zile, folosind substanţe antiparazitare (Dazinol, Neo-taxan, Romparatox P., Romparasect, Scabizol), în apă încălzită la temperatura de 30-35oC, în butoaie sau în bazine metalice, respectând indicaţiile fiecărui produs.

O altă variantă ar fi inocularea unei soluţii injectabile (Dectomax, Ivomec plus – pentru râie şi fascioloză), efectuând tot două intervenţii la 8-10 zile.

În această perioadă se recomandă vaccinuri împotriva anaerobiozei, iar la oilor gestante în luna a treia şi a patra, împotriva avortului salmonelic.

Pregătirea saivanelor

Oile sunt rezistente la frig, dar preferă aerul curat şi spaţiile largi, prin urmare oierii trebuie să le asigure întreţinerea în condiţii bune.

• Dezinfecţia. Înainte de intrarea oilor în stabulaţie, saivanele se curăţă de gunoi, apoi se dezinfectează: pereţii cu lapte de var şi pardoseala cu soluţie caldă (38-40oC) de sodă caustică 3%, mai ales dacă în anii anteriori au existat avorturi. Obligatorie este dezinfecţia cu var nestins sub formă de praf (200-300 g/mp), cu câteva zile înainte de intrarea în stabulaţie.

• Pardoseala. Ulterior dezinfecţiei, suprafaţa pardoselii se acoperă cu un strat gros de paie. Este recomandabil ca pardoseala să fie din argilă bătută acoperită cu un strat de nisip (10-15 cm), care se înlocuieşte anual, odată cu scoaterea gunoiului.

• Acoperişul saivanului trebuie să fie bine izolat, în caz contrar se formează condens, îndeosebi în saivanele aglomerate, în care oile stau înăuntru tot timpul. Picăturile de condens de pe acoperiş ajung în cojocul oilor şi îl menţin umed, fapt ce favorizează pneumopatiile şi împâslirea lânii.

• Padocul trebuie să aibă o suprafaţă dublă faţă de cea a saivanului şi să fie împrejmuit cu un gard de circa 1,2 m înălţime, confecţionat din plasă de sârmă, lăteţi, bare, nuiele etc.). Incinta padocului poate fi betonată, sau acoperită cu un strat gros de beţe de floarea soarelui, de coceni de porumb etc.

În aceste condiţii, oile vor avea acces liber din saivan în padoc sau sub copertină şi vor fi mai vioaie, mai rezistente, vor consuma mai bine furajele de volum şi vor avea lâna mai curată, comparativ cu cele care sunt ţinute numai în saivan.

În perioadele cu ploi reci, cu ninsori abundente sau cu viscole, este bine ca oile, mai ales cele cu lâna fină, să fie închise în saivan, pentru a nu se uda până la piele, apărând riscul instalării pneumopatiilor.

Condiţii de furajare şi adăparea

Furajarea oilor se face în iesle (grătar prevăzut cu jgheaburi pentru colectarea florii de fân) sau în jgheaburi de furajare universale, confecţionate din tablă zincată sau din lemn, care sunt mai economice.

Asigurarea apei în perioada de stabulaţie se realizează fie prin racordări la reţeaua de apă, fie prin amenajări de puţuri de apă. Cele mai adecvate sunt instalaţiile cu bazin central de 75 litri, cu plutitor legat prin conducte de adăpătorile cu nivel constant, speciale pentru oi, dar şi jgheaburile cu capacitatea de 35 litri şi lungimea de un metru.

În sistem gospodăresc, adăparea se face de 2-3 ori pe zi, la surse de adâncime (fântâni, puţuri) sau de suprafaţă (pâraie sau râuri cu apă potabilă). Dacă sursele de suprafaţă îngheaţă, se prevede posibilitatea alimentării cu apă folosind o cisternă.

DIAGNOSTICUL DE GESTAŢIE

Iernarea în aceeaşi turmă a oilor sterpe şia acelor gestante cu un miel sau cu doi miei este total ineficientă. La intrarea în stabulaţie, dacă monta s-a efectuat la începutul toamnei, în funcţie de zonă, oile se găsesc în luna a doua, până în luna a patra de gestaţie.

În saivan oile sterpe, fiind mai vioaie, consumă, de regulă, mai multe furaje comparativ cu oile gestante cu un miel şi, mai cu seamă, decât cele gestante cu doi miei, situaţie inversă cu nevoile lor fiziologice.
În ţările vest-europene diagnosticul de gestaţie se face la intrarea în stabulaţie când oile sunt gestante în luna a doua şi a treia, după care acestea se clasează în oi sterpe, gestante cu un miel şi gestante cu doi miei.