Fertilizarea eficientă presupune exact doza de care planta are nevoie, administrată la momentul potrivit, astfel încât rezultatele să fie cele mai bune. În practică însă, aportul de îngrăşământ este întotdeauna empiric. Nu cunoaştem precis nevoile plantei şi nici concentraţia elementelor nutritive stocate în sol.

De aceea ne folosim de reguli simple ca urmare a experienţei specialiştilor în domeniul respectiv. Experienţa arată că perioada cea mai bună pentru a fertiliza plantele de interior este începutul lui aprilie şi jumătatea lui iulie, apoi în septembrie. Pe plan alimentar se pare că un număr mare de plante au o creştere încetinită în timpul zilelor toride.

Se constată apoi în septembrie redemaraj, apoi o intrare progresivă în dormitare în cursul lunii octombrie şi o oprire totală in vegetaţie, din noiembrie până la jumătatea lui februarie sau începutul lunii martie. Acest ritm vegetativ este mai mult sau mai puţin marcat, în funcţie de specii şi poate fi controlat sau modificat prin tehnici de cultură (variaţia temperaturii, iluminat artificial, ritmul udării şi al fertilizării, etc.).

În general, se poate spune că fertilizarea trebuie să fie mai intensă la începutul perioadei de creştere, apoi cunoaşte o uşoară încetinire în iunie, pentru a reîncepe în septembrie şi a se micşora în octombrie.

Cu excepţia plantelor aflate în plină înflorire iarna nu se fac fertilizări. Frecvenţa fertilizărilor, depinde de tipul de îngrăşământ utilizat: perlele cu difuzie lentă aplicate o dată pe an, batoanele sunt active 8-10 săptămâni, îngrăşămintele foliare au eficacitate imediată dar de scurtă durată. Ele vor fi aplicate în medie o dată pe săptămână.

Pentru îngrăşămintele lichide, se aplică o doză de îngrăşământ după fiecare a treia udare, în toiul perioadei de creştere (aprilie – iulie), ceea ce echivalează, în funcţie de temperatura ambiantă, cu o fertilizare săptămânală sau bilunară. În martie şi în septembrie o singură fertilizare este suficientă.  Plantele active iarna se fertilizează la 15 zile.

Aceste indicaţii sunt valabile în cazul utilizării clasice a îngrăşămintelor, dozajul fiind făcut în funcţie de concentraţia înscrisă pe ambalaj.

În funcţie de tipul de îngrăşământ pe care îl folosim sunt necesare câteva precauţii:

• Aplicarea îngrăşământului lichid se face întotdeauna pe un substrat umed pentru ca rădăcinile să nu absoarbă brusc un exces de săruri minerale. Experienţa a demonstrat că cea mai bună diluţie este un dop de îngrăşământ lichid la 5 litri de apă. Folosiţi soluţia la fiecare udare dacă acestea se fac la 3 zile şi la fiecare a doua udare când este foarte cald. Folosind această tehnică, plantele vor fi fertilizate treptat, fără riscul de arsură şi vor avea o creştere mai ordonată.

• Îngrăşămintele granulate sunt repartizate uniform la suprafaţa substratului, considerând doza recomandată de fabricant ca fiind maximă. Ele pot fi uşor îngropate printr-un grifaj cu o furculiţă sau o greblă mică.

• Îngrăşămintele baton sunt întotdeauna plantate vertical de jur-împrejurul ghiveciului şi nu în mijlocul bulgărelui de pământ, pentru a evita contactul direct al produsului cu rădăcinile. Se îngroapă în pământ la circa 3 cm adâncime şi la o distanţă de 10-15 cm unul de altul.

• Îngrăşămintele foliare  sunt aplicate prin pulverizări foarte fine, sub frunze pentru a pătrunde prin pori. Produsul nu trebuie să curgă pe frunză. Plantele cu frunze pubescente sau foarte fine nu vor fi fertilizate prin pulverizare, pentru a evita riscul apariţiei petelor.

Articol publicat în revista Ferma nr. 5(31)/2004