Din care alţii, mai vestici, mai europeni, mai deschişi la minte probabil au făcut motiv de mândrie naţională. Pentru că EL, ţăranul francez, austriac sau olandez a avut noroc. Noroc de oameni cu capul pe umeri şi cu intenţii bune transformate în fapte şi mai bune. Noroc de programe europene are au dezvoltat viaţa la ţară, cu agricultura ei cu tot. De la producţia gospodărească la vânzarea şi promovarea produselor tradiţionale, obţinute în mediul rural.
Contrastând flagrant cu suratele dezvoltate ale Vestului, „viaţa la ţară” din România are o singură viteză când vine vorba de dezvoltare: încet spre deloc. Tărâm de poveste, cu peisaje virgine şi râuri cristaline, bucate de-ţi lasă gura apă, tradiţii cum n-are nimeni… aşa apare descrisă, cam peste tot în lume, imaginea turistică a satului românesc. Dar e atât de puţin pe lângă imensitatea tristă şi dureroasă pe care o ştim cu toţii! Agricultura de subzistenţă, şomajul ridicat, lipsa infrastructurii, educaţia şi asistenţa medicală la subzistenţă şi ele, monopolul instaurat de unii edili locali… toate acestea fac să pălească serios „mirajul” vieţii la ţară. S-ar fi putut mai bine, se poate încă. Sunt şi bani. {i pentru transformarea veceului din curte într-o baie salubră de interior, dar şi pentru a aduce agricultura de subzistenţă la nivelul unor mici afaceri agricole care să asigure traiul familiei de ţărani şi să aducă şi un venit suplimentar. S-au făcut mulţi paşi, dar mărunţi. Ori, nevoile satului românesc sunt de zeci, de sute, de mii de ori mai mari!
Românul plugar e în topurile europene pentru că România are cu ce. Doar că încă nu ştim bine ce să facem cu ce avem. De pildă, om avea noi cea mai mare suprafaţă agricolă pe locuitor din UE, dar randamentul de producţie la hectar e la jumătate! Avem mult pământ însă e cel mai fragmentat din Europa, având în vedere că peste 50 la sută din terenul arabil este lucrat în ferme mai mici de zece hectare. Suntem în top şi cu populaţia ocupată în agricultură, dar mare parte este alocată gospodăriilor ţărăneşti care produc strict pentru hrana proprie.
Mass-media pare ultima speranţă pentru viaţa la ţară. Aşa se mai aude şi de bine, şi de rău, dar şi de câte neajunsuri suferă mediul rural. E aproape la fel ca acum 15-20 sau 30 de ani. Biserica, primăria, şcoala (dacă există), căminul cultural (renovat sau nu). Câteva magazine săteşti, veşnicul birtul cu plata pe datorie, câte o sală de sport mai răsărită, câteva afaceri agricole locale.
În localităţile apropiate marilor urbe se mai mişcă lucrurile. Orăşenii au început migraţia spre satele care le pot asigura condiţii de trai „ca la bloc”, dar cu un plus de linişte şi de confort. În aceste localităţi „viaţa la ţară” are şanse mai bune. Dar dulcea Românie îşi doreşte mai mult. Are nevoie de mai mult. De asta SATUL românesc îşi strigă neputinţa!
