Reuşită asigurată prin alegerea soiurilor autohtone

Succesul vinurilor româneşti depinde de sortiment, de tehnologie, de muncă, de pasiune, de seriozitate şi, nu în ultimul rând, de un dram de noroc. Dar, cum norocul şi-l mai face şi omul, este bine ca înainte de înfiinţarea plantaţiei să ne documentăm serios, pentru a avea o afacere reuşită.

O condiţie primordială a succesului este alegerea soiurilor. Soluţii viabile în acest sens ar putea fi soiurile autohtone, mai puţin cunoscute pe plan mondial, dar, care sunt mai bine adaptate condiţiilor ecologice ale ţării noastre şi, în multe cazuri, prezintă însuşiri foarte valoroase.

Consumatorul european, dar şi cel autohton, a devenit din ce în ce mai avizat, mai informat şi mai pretenţios, astfel încât doreşte să consume vinuri de calitate, tipice, autentice, care să poarte amprenta locului de provenienţă. Din paleta amplă a soiurilor româneşti, în acest număr vă prezentăm Feteasca neagră şi Tămâioasa românească.

Feteasca neagră produce vinuri armonioase

Soi vechi românesc, Feteasca neagră este cunoscută încă din vremea dacilor şi a apărut în urma unei selecţii populare, având originea în valea râului Prut, în jurul localităţii Uricani, din judeţul Iaşi. În România, mai este cunoscută şi sub denumirile de Păsărească, Coada rândunicii sau Poama fetei neagră.

Caractere ampelografice:
– Frunza adultă este de mărime mijlocie, cuneiformă, pentalobată, cu lobul terminal alungit şi ascuţit;
– Strugurii sunt mijlocii, spre mari (200-230 g în medie), cilindro conici, aripaţi, cu boabele aşezate des pe ciorchine;
– Bobul este mijlociu, sferic, cu pieliţa groasă, de culoare negru violacee, acoperită cu multă pruină;
– Pulpa este zemoasă, cu mustul incolor, având gust plăcut.

Însuşirile agrobiologice şi agrotehnice. Soiul are o perioadă scurtă de vegetaţie (150-160 zile), timp în care temperatura activă trebuie să atingă 2600-2800oC. Prezintă o vigoare de creştere foarte mare, cu dezvoltare vegetativă puternică şi fertilitate scăzută, 35-40 la sută dintre lăstari fiind fertili.

Dezmugureşte în prima parte a lunii aprilie, iar pârga strugurilor începe în august, maturarea deplină realizându-se la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a);

Rezistenţă biologică. Prezintă o rezistenţă foarte bună la ger (-22oC…-24oC), dar şi la secetă şi este sensibil la mană şi făinare, şi mijlociu rezistentă la putregaiul cenuşiu, la molii şi la acarieni. Necesită cultivarea pe terenuri mai puţin fertile, scheletice, calcaroase, iar la tăiere se lasă cantităţi mari de lemn multianual, care, totodată, favorizează şi o mai bună diferenţiere a mugurilor de rod.

Se pretează la conducerea pe tulpini înalte şi semiînalte, cordon bilateral simplu sau dublu, cu tăiere în elemente scurte de rod. La tăiere se atribuie sarcini mari de rod de 20-25 ochi/mp, repartizată pe cepi de 2-3 ochi.

Însuşirile tehnologice. Soiul acumulează multe zaharuri, 200-250 g/l, cu aciditate echilibrată, de 4,7-5,5 g/l H2SO4, vinurile obţinute fiind armonioase. Prin supramaturare, concentraţiile în zahăr ating 250-270 g/l, astfel că vinurile fac parte din categoria celor cu denumire de origine. Producţiile de struguri sunt variabile, de la 6-8 t/ha, până la 10-12 t/ha.

Tămâioasa românească, un soi cu “pretenţii”

Se presupune că soiul este originar din vechea Eladă, cunoscut sub numele de «Anathelicon moschaton», iar în perioada imperiului roman purta denumirea de «Apinae». Răspândit în ţările din jurul bazinului Mării Mediterane, la noi a apărut înainte de invazia filoxerei.

Caracterele ampelografice:
– Frunza adultă este mijlocie, orbiculară, trilobată sau pentalobată, cu sinusurile laterale slab schiţate;
– Strugurii sunt mijlocii, conici, sau cilindro-conici, uneori biaripaţi, cu boabe dese;
– Bobul este mijlociu, sferic, cu pieliţa de culoare galben-verzuie, cu pete ruginii pe partea însorită;
– Pulpa este consistentă, cu gust dulce.

Însuşirile agrobiologice şi agrotehnice. Este un soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (165-175 zile) şi cerinţe ridicate heliotermice, necesitând 3200-3800oC temperatură globală. Are vigoare mijlocie de creştere şi fertilitate bună, 55-65 la sută din lăstari fiind fertili. Dezmugureşte târziu, la finele lunii aprilie. Pârga strugurilor se declanşează la sfârşitul lunii iulie, iar maturarea se realizează la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré.

Rezistenţe biologice. Soiul este sensibil la ger (-18oC-20oC), la secetă sau la excesul de umiditate şi puternic atacat de boli, de moliile strugurilor şi de viespi.

Se cultivă pe areale bine delimitate, având plasticitate ecologică redusă şi în zone unde toamna este lungă şi însorită, lipsită de precipitaţii, care să permită acumularea lentă a zaharurilor şi aromelor în must, supramaturarea strugurilor producându-se concomitent cu botritizarea lor.

În plantaţii, se conduce pe tulpini semiînalte şi cordon bilateral, cu tăiere în verigi de rod (cepi de 2 ochi şi cordiţă de 5-6 ochi), sau în elemte lungi de rod (coarde de 10-12 ochi). Sarcina la tăiere este moderată de 12-16 ochi/mp. În vederea supramaturării, la Tămâioasa românească se recomandă desfrunzitul parţial al strugurilor la intrarea lor în pârgă.

Însuşirile tehnologice. La maturarea deplină, strugurii acumulează 200-210 g/l zaharuri, iar prin supramaturar atinge 250-270 g/l şi poate depăşi uşor aceste valori, fără ca aciditatea totală a mustului să coboare sub 4,5-5 g/l H2SO4. Producţiile de struguri sunt de 5-8 t/ha, dar pot atinge 10-14 t/ha în condiţiile unei tehnologii corespunzătoare şi dacă anii sunt favorabili.

SFAT PRACTIC

O atenţie deosebită trebuie acordată fungicidelor cuprice, deoarece soiul Tămâioasă românească este sensibil la ionul de Cu2+, care induce distrugerea aromelor varietale. De aceea, este bine ca la intrarea în pârgă să se sisteze aplicarea acestor fungicide.

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(69)/2009