Continuăm să analizăm și celelalte trăsături ale animalelor care ajută sau determină înmulțirea efectivului, cu costuri, intervenții și eforturi cât mai mici din partea crescătorului. 

Ușurința la fătare

Factorii de îngrijire cei mai relevanți din această perspectivă sunt: 

• Pe perioada stabulației, în concentrate trebuie să se includă minerale sau animalelor să li se asigure la discreție minerale pentru lins. Pe pășune am constatat că animalele nu mai dau importanță blocurilor de minerale, cel puțin până la instalarea secetei de la jumătatea lunii iulie, sarea simplă fiind de ajuns, deoarece iarba verde conține suficiente vitamine și minerale. În cazul carenței de minerale, pot apărea retenții placentare sau lipsa tonusului muscular necesar expulzării vițeilor, adică dificultăți la fătare. Acestea nu se vor solda neapărat cu moartea vițelului, dar vor avea ca efect întârzierea intrării vacii în călduri sau chiar infertilitatea permanentă a acesteia. 

• De asemenea, trebuie reținut că rația de concentrate nu trebuie să fie mare în ultima parte a gestației, condiția corporală a vacii la fătare trebuind să fie bună sau cel mult foarte bună. Dacă vaca este prea grasă, suplimentul de concentrate va duce atât la creșterea excesivă a vițelului încă nefătat, cât și la îngustarea canalului pelvin; din cauza grăsimii interne, se va inhiba dilatarea vulvei, aspecte care vor genera distocii. Se poate renunța la concentrate dacă fânul sau silozul administrat este suficient de nutritiv. Noi folosim doar fân de lucernă și paie, rația de concentrate în apropierea datei fătării fiind de aproximativ 1 kg/zi. 

Dacă vaca este prea slabă, pe lângă problemele la expulzarea fătului, se produce și o întârziere în reapariția căldurilor. 

• La juninci apar mai multe dificultăți la fătare, în special din cauza nedilatării suficiente a vulvei. Acestea trebuie ajutate folosind lubrifiant și dilatând vulva manual. 

Necunoașterea tehnicii de ajutor la fătare și lipsa de experiență pot duce la exacerbarea complicațiilor care sunt aferente distociei și care ne pot costa pierderea nejustificată a trei viței din 50 într-un sezon de fătări. 

• Factorul genetic care afectează ușurința la fătare este greutatea/mărimea vițelului raportată la lărgimea canalului pelvin al mamei. Mărimea vițelului este influențată de genetica tatălui și a mamei și, în secundar, de vârsta părinților. Astfel am observat că același taur la vârstă tânără a produs viței puțin mai mici decât cei produși la vârsta mai înaintată, lucru corelat în același fel și cu vârsta mamei. Dar, în principal, mărimea vițelului este condiționată de linia genetică din care provine tatăl și mama. În general, taurii foarte mari, cu oase groase și cu musculatură foarte dezvoltată, care au viteză de creștere mare, produc viței mai mari care se nasc mai greu. Taurii mai mici, cu mai puțină musculatură, produc viței mai mici, dar pot apărea surprize neplăcute dacă nu se cunoaște familia/linia de proveniență a taurului. 

Cea mai mare greșeală care se poate face este să se pună în pereche un taur despre care nu există suficientă informație, mai ales unul cu o conformație foarte grosolană, cu juninci sau vaci de mici dimensiuni. Altfel, dacă și taurul și vaca sunt mari, nu ar trebui să apară probleme la fătare. Pe acest considerent, trebuie avută răbdare ca vițelele să împlinească măcar 20 de luni înainte de a le da la taur, altfel riscând ca ele să nu fie complet dezvoltate la prima fătare și să le fie distrusă viața reproductivă înainte ca ea să înceapă.

Insă în țara noastră suspectăm că se exagerează mai mult în sensul că se aleg tauri prea fragili, fără musculatură sau mărime suficiente, pe considerentul evitării dificultăților la fătare, din cauza preconcepției sau a fricii apărute privind rasa Charolaise. Acest lucru va avea consecințe grave pe termen lung, prin faptul că exemplarele din fermă vor deveni mai mici și mai firave cu fiecare nouă generație, îndepărtându-se de la destinația lor reală: producția de carne de calitate. 

Mai înțelept ar fi ca vițelele să fie împerecheate cu tauri cu producție cunoscută, sau măcar din linii cunoscute, care dau viței mici la fătare, iar pentru vacile bine conformate să se folosească tauri mai masivi, cu musculatură bine dezvoltată. Din perechile făcute cu vacile cele mai bune se va opri și materialul de prăsilă pentru anii viitori. În acest fel, femelele păstrate vor avea un gabarit mai mare și problema alegerii mărimii taurului partener va dispărea.

În ferma noastră, trebuie să recunoaștem că s-a produs și un fel de selecție naturală, adică femelele care nu au trecut testul fătării ușoare au fost eliminate, deoarece nu prea am recurs la asistență medicală specializată. Am avut anul acesta primul caz când am încercat o cezariană pentru salvarea vacii, vițelul fiind deja mort de câteva zile în mamă, din păcate soldat cu un eșec. 

În concluzie, la fătare sunt de așteptat orice dificultăți, mai ales la prima fătare. Dar dacă măsurile de întreținere sunt corecte și împerecherile sunt realizate cu cap, fermierii trebuie să tindă spre selecția animalelor cu o bună conformație, cu musculatură bine dezvoltată, cu viteză de creștere mare, fără să se gândească exclusiv la ușurința la fătare, care înțeleasă necorespunzător le va genera în anii următori amplificarea acestei probleme. 

Însă orice animal care dă naștere unor viței exagerat de mari în raport cu media fermei, fără explicații ce țin de management, trebuie înlăturat de la reproducție (dacă nu se autoelimină). 

Progresul, în sensul creșterii gabaritului femelelor din fermă, în cazul în care talia animalelor este nesatisfăcătoare, este un proces care necesită două-trei generații și care se va realiza progresiv, cu ajutorul taurilor folosiți la reproducție.

Comportamentul după fătare și grija acordată vițelului

În general, din acest punct de vedere nu sunt probleme la nivelul rasei, animalele fiind foarte blânde și grijulii cu vițeii. Chiar și vițelele care erau mai temperamentale s-au calmat de regulă foarte mult în apropierea fătării.

Se poate întâmpla în circa 5% din cazuri, la prima fătare, ca unele femele să fie speriate și să nu accepte vițelul să sugă, sau să fie nervoase, neacceptând în apropiere nici fermierul. Acest lucru se remediază însă în 3-4 zile, după ce animalul trece de șoc. Pe moment este bine dacă animalul poate fi izolat doar cu vițelul, dar în cea mai mare liniște posibilă, fără a-l speria sau a-i schimba brusc locul, altfel situația se înrăutățește. Este mai probabil ca vaca să își caute singură vițelul și să îl îngrijească, dacă este lăsată în pace.

Ca măsură preventivă recomandăm ca vițelele să fie mângâiate/țesălate ocazional și să fie învățate blânde începând cu instalarea gestației sau cât mai curând după această perioadă, ele acceptând astfel intervenția îngrijitorului și cu ocazia fătării. 

La extrema cealaltă, trebuie evitate condițiile în care se pot produce accidente stupide. Am avut câteva vaci care au rupt gardul care împrejmuiește pășunea și au parcurs circa 3 km pe un drum județean, în căutarea vițeilor pe care îi înțărcasem în ziua precedentă și îi dusesem în fermă. De asemenea, cu altă ocazie, una dintre ele a încercat să sară un gard de circa 1,8 metri, în apărarea vițelului, deoarece unul dintre câinii din vecini îi prinsese vițelul și încerca să îl tragă după el, de picior. Din fericire, nu au survenit accidente, dar în alt context, afecțiunea lor, dacă este incorect manageriată, poate da naștere unor pierderi. 

Dacă există animale care, deși sunt abordate corect, devin prea nervoase, neacceptând intervenția îngrijitorului, este bine să nu se rețină material de prăsilă din ele, decât dacă animalul este unul de excepție în celelalte privințe. La tauri nu se poate accepta nici un fel de concesie, cei nervoși (care apar doar foarte rar) nu se vor folosi la reproducție! 

Abilitatea de a alăpta vițelul

Dacă toate lucrurile au mers bine și femela a fătat, este destul de neplăcut să îți dai seama că ea nu are lapte suficient să își alăpteze vițelul. Vițeii acestor vaci vor suferi și vor avea o creștere deficitară, nedezvoltându-se corespunzător pentru a fi folosiți la reproducție. Hrănirea lor cu lapte este o soluție neeconomică, mai ales dacă vacile sunt pe pășune, fiind mai ușor în astfel de cazuri ca ei să învețe să “fure” lapte de la alte vaci cu o producție de lapte mai bună. 

După prima fătare se poate observa deja cât de bună de lapte este primipara, în principal după mărimea ugerului, care trebuie să fie cam cât două treimi dintr-o minge de fotbal, ca mărime și formă. 

De asemenea, este important că mameloanele vacii să fie de lungime și grosime medie (cât jumătate din degetul inelar) și corect poziționate, deoarece odată cu trecerea timpului, mameloanele se alungesc și se îngroașă la multe dintre vaci și este posibil ca vițeii să nu mai poată suge în primele zile de viață. 

Nu este bine nici ca vaca să dea lapte prea mult, deoarece în primele 2-3 luni după fătare vițelul nu poate suge tot laptele și ugerul se va infecta. În timp este posibil ca toate sferturile să fie infectate și vaca să nu mai dea lapte deloc, ducând la moartea vițelului recent fătat. 

Dacă se mărește rația administrată, cu scopul creșterii cantității de lapte disponibilă vițelului, iar vaca nu este bună de lapte, ea va depune masă musculară în exces și foarte puțin din furajul administrat suplimentar va ajunge la vițel sub formă de lapte. 

Din acest motiv este foarte important că selecția taurilor de prăsilă ce vor fi folosiți pentru vacile Charolaise, din care ulterior se vor păstra vițele, să se facă din mame și bunici care au avut o producție bună de lapte și o conformație a ugerului și a mameloanelor excelentă. Nu se vor opri, de asemenea, pentru reproducție vițele care provin din mame absolut deficitare în privința producției de lapte, decât dacă tatăl vițelelor este cunoscut că poate compensa foarte bine acest defect. 

Sperăm ca acest material să fie de folos celor pasionați de rasa Charolaise! În următorul articol vom aborda problema selecției animalelor din rasa Charolaise în ceea ce privește aspectele legate de producția de carne.

Emil POPA 

Cosmin POPA 

E-mail: taurinedecarne@yahoo.com 

Articol publicat in revista Ferma nr.2(163) 1-15 februarie 2016