Ca să poată fi adoptată reforma agrară a lui Cuza, prin care sute de mii de țărani români au primit pământ, domnitorul a dizolvat Adunarea legislativă – Parlamentul de la acea vreme, unde majoritatea o aveau reprezentanţii moşierilor care se opuneau reformei.

Prin reforma agrară a lui Cuza din 1864, realizată de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, sute de mii de ţărani români clăcaşi au fost eliberaţi de toate obligaţiile faţă de boieri şi împroprietăriţi cu pământ.

Legea rurală a fost promulgată în august 1864, dar a intrat în vigoare în aprilie 1865, urmând să fie aplicată în termen de un an.

Ţărani fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi

La vremea aceea, în România proaspăt formată existau ţăranii liberi, posesori de pământ (răzeşi în Moldova, moşneni în Ţara Românească) şi ţăranii clăcaşi, care nu deţineau pământ şi erau obligaţi să presteze zile de clacă (muncă) în folosul boierului. Acesta, în schimb, trebuia să le dea în folosinţă teren pentru casă, curte, grădină, arătură, fâneaţă, păşune.

Claca era fixată la 12 zile de muncă pe an. Cum însă ţăranii trăiau din creşterea vitelor şi aveau nevoie de păşune pentru acestea, erau obligaţi să accepte mai multe zile de lucru în folosul boierului.

Pe lângă clacă, ţăranii mai datorau boierului „dijma” (sau „zeciuiala”), ce reprezenta o parte (cam 10%, de unde şi numele) din producţia obţinută de pe pământul primit în folosinţă, şi „povada”, adică obligaţia de a asigura unele servicii, precum transportul şi cărăuşia, în folosul moşierului

Ţăranii clăcaşi erau împărţiţi în trei categorii, în funcţie de numărul vitelor de muncă pe care le deţineau: fruntaşi – aveau 4 boi şi una sau mai multe vaci, mijlocaşi – aveau doi boi şi o vacă, şi pălmaşi – care n-aveau boi.

După acelaşi criteriu primeau dreptul de a folosi păşunile, care erau deţinute în totalitate de moşieri: fruntaşii puteau folosi cca. 4 ha de păşune, mijlocaşii – aproximativ 2 ha, iar pălmaşii nu puteau folosi păşunile.

Reforma agrară a lui Cuza: Peste 500.000 de familii de ţărani români au primit pământ

Datele vremii, citate de istorici, arată că au fost împroprietărite peste 500.000 de familii de ţărani, care au primit, în total, în jur de 1,9 milioane ha de teren arabil, cât un sfert din suprafaţa arabilă a ţării.

Cu tot cu păşuni, terenul trecut în proprietatea ţăranilor clăcaşi depăşea 30% din suprafaţa agricolă.

O parte din terenuri proveneau din averile mănăstirilor, pe care Cuza le trecuse în proprietatea statului cu un an înainte de reforma agrară. La acel moment, un sfert din teritoriul ţării era deţinut de mănăstiri.

Ţăranii au primit pământ în funcţie de numărul de vite deţinute: fruntaşii au primit, în medie, cca. 6 ha de familie, mijlocaşii 4,5 ha, şi pălmaşii 2,5 ha. 60.000 de ţărani au fost împroprietăriţi doar cu loc de casă şi grădină.

Scriitorul Constantin Dobrogeanu – Gherea nota că 72.000 de fruntaşi au primit peste 400.000 ha, peste 200.000 de mijlocaşi au primit 880.000 ha, aproape 135.000 de pălmaşi au primit 385.000 ha prin reforma agrară a lui Cuza.

În medie, fiecare familie de ţărani clăcaşi a primit aproape 4 ha de teren. Ţăranii urmau să răscumpere aceste terenuri printr-o sumă plătită anual, timp de 15 ani, cu dobândă de 5% pe an.

Legea rurală mai stabilea plata unor despăgubiri către foştii proprietari, garantate de stat. Terenurile expropriate nu puteau depăşi două treimi din moşie şi nu puteau fi vândute de noii proprietari timp de 30 de ani decât către comună sau către alt sătean. De asemenea, se constituia teritoriul comunal, ce cuprindea pieţele, străzile, locurile de biserici, cimitirele, şcolile, care erau trecute în proprietatea comunelor fără despăgubiri.

Boierii şi statul „fentau” legea!

Vă aduceţi aminte de reforma agrară a lui Cuza ca un mare bine făcut ţăranilor? Nu-i chiar adevărat, deşi aşa o lăudau cei care au adoptat-o. De la început şi până la efectele cele mai târzii, a fost aproape un dezastru.

Nu doar că legea a fost făcută fără să ţină cont de realităţile sociale şi economice ale vremii, dar, mulţi moşieri, disperaţi că îşi pierd pământurile, au găsit metode de a împiedica aplicarea legii. Popor talentat! Sau, cum îi descriau cronicarii acelor vremuri, „oameni abili şi vicleni”. De exemplu, în Moldova, clăcaşii au fost goniţi cu totul de pe unele moşii, ca să nu-i prindă legea rurală făcând clacă şi să primească pământ.

Însă „cel dintâi care a contribuit cu puterea exemplului rău a fost statul”, scria I. G. Bibicescu, om politic şi economist. Statul a dat şi „pământuri rele”, neproductive sau unde ţăranii nu puteau ajunge cu animalele, şi pământuri lipsă, din păduri defrişate pe cheltuiala ţăranilor, unora le-a dat mult mai târziu, iar altora deloc, dar au fost obligaţi să plătească şi preţul şi impozitul pe terenul pe care, în fapt, nu l-au primit. Mai mult, după ce pământurile au fost integral plătite, nu toţi ţăranii au primit acte de proprietate.

Libertatea şi proprietatea au împovărat mulți țărani români mai rău ca iobăgia!

„Anul 1864 purta în sânul său anul teribil 1907”, scria Constantin Dobrogeanu-Gherea, la 45 de ani după reforma agrară a lui Cuza (în „Neoiobăgia”, 1910).

„Din aproape jumătate de milion de ţărani împroprietăriţi prin reforma agrară a lui Cuza, numai unii dintre cei 72.000 de fruntaşi puteau să-şi întemeieze o gospodărie temeinică şi serioasă”, consemna acesta. Ceilalţi, imensa majoritate, care au primit foarte puţin pământ, s-au trezit şi mai împovăraţi decât erau înainte de legea rurală.

Foştii ţărani clăcaşi, deveniţi liberi şi noi proprietari de terenuri, se aflau, practic, într-o situaţie mult mai rea: fără teren şi păşune suficiente, fără lemne, fără bani pentru plata ratei pentru pământul primit şi a impozitelor către stat.

Cea mai importantă resursă de care dispuneau sutele de mii de țărani români care primiseră pământ prin reforma agrară a lui Cuza era, în continuare, munca. De partea cealaltă, moşierii nu aveau cum să îşi lucreze singuri terenurile rămase în proprietate.

Ca să împace „cererea şi oferta”, în 1866 a fost adoptată Legea învoielilor (tocmelilor) agricole. Evident, în favoarea moşierilor. De aici, lucrurile au mers tot mai rău pentru ţărani, până la Răscoala din 1907, de la Flămânzi.

O ISTORIE SURPRINZĂTOR DE ACTUALĂ

În 1905, trecuseră deja 40 de ani de la reforma agrară a lui Cuza prin care ţăranii primiseră pământ. Potrivit statisticilor oficiale de la acea vreme, în România (Muntenia şi Moldova) existau aproape 1,3 milioane de gospodării ţărăneşti. 300.000 (aproape un sfert) din acestea nu aveau teren arabil.

Pentru cele aproape un milion de gospodării care deţineau şi suprafeţe arabile, media era de 4 ha. Media unei moşii boiereşti depăşea 1.900 ha. Aproape un milion de ţărani deţineau, împreună, cât 4.200 de mari proprietari, adică 3,8 mil. ha de teren arabil.

Din cei 1,3 milioane de ţărani, 33% aveau sub 3 ha (5% nu aveau nici măcar jumătate de hectar), 25% aveau 3 – 5 ha, 14% aveau 5 – 10 ha, şi mai puţin de 3% deţineau peste 10 ha de teren arabil. (Dinu C. Giurescu, „Istoria Ilustrată a Românilor”)

Un articol publicat în revista Ferma nr. 2/207 (ediţia 1-14 februarie 2018)

118 ani mai târziu, în anul 2023, suprafața agricolă utilizată ce a revenit în medie pe o exploatație agricolă a fost de 4,39 ha, iar exploatațiile agricole sub 1 ha, deși au reprezentat 53,6% din numărul total, au utilizat numai 4,5% din terenul agricol utilizat:

DETALII AICI: Doar 1% din ferme au peste 50 ha! Cum se împarte terenul agricol din România între ferme mici și ferme mari!

Doar 1% din ferme au peste 50 ha! Cum se împarte terenul agricol din România!